Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mami!
Vocea fetiței a răsunat prin biserică.
Am uitat pentru o clipă că Iulian și Vanessa erau lângă mine.
M-am aplecat și am deschis brațele.
Sofia a venit direct la mine.
— Bună, iubita mea.
Am ridicat-o și am sărutat-o pe frunte.
— Ai venit.
— Cu tati.
Am simțit privirea lui Iulian înainte să mă întorc.
Bărbatul care intrase cu Sofia se apropia de noi.
Andrei Petrescu.
Soțul meu.
Înalt, sobru, îmbrăcat în negru, cu buchetul de flori pe care Sofia refuzase să-l lase acasă.
Andrei conducea un grup de investiții și dezvoltase mai multe afaceri în ultimii ani. Numele lui era cunoscut mai ales în mediul de afaceri, motiv pentru care Iulian îl recunoscuse imediat.
Dar pentru mine era doar omul care se trezea noaptea când Sofia avea febră și care, în dimineața aceea, petrecuse douăzeci de minute încercând să-i explice unei fetițe de doi ani de ce la înmormântare nu putea veni cu rochița ei galbenă preferată.
S-a oprit lângă mine.
— Îmi pare rău că am întârziat.
Mi-a sărutat ușor obrazul.
— Sofia a insistat să aleagă singură florile pentru bunicul.
Iulian se uita când la mine, când la Andrei.
— Voi… vă cunoașteți?
M-am uitat la el.
— Este soțul meu.
Vanessa a clipit.
— Soțul tău?
— Da.
Iulian și-a coborât privirea spre Sofia.
Nu mai era nimic din zâmbetul de câteva minute înainte.
— Și fetița…
— Este fiica noastră.
Sofia își sprijinise capul pe umărul meu.
Nu înțelegea nimic din discuție și nici nu trebuia.
Andrei a simțit probabil tensiunea.
— Evelina, eu o duc puțin mai în față.
Am dat din cap.
Înainte să plece, mi-a strâns mâna.
Atât.
Fără demonstrații.
Fără întrebări.
După ce s-a îndepărtat cu Sofia, m-am întors spre Iulian.
— Spuneai ceva despre faptul că sunt singură?
Vanessa și-a coborât ochii.
Iulian a încercat să zâmbească.
— N-am știut.
— Evident.
— De când ești căsătorită?
— De aproape patru ani.
— Și n-a aflat nimeni?
— Au aflat oamenii care trebuiau să afle.
Adevărul era că după ceea ce se întâmplase cu nunta mea nu mai simțisem nevoia să-mi expun viața.
Nu mă ascunsesem.
Pur și simplu Iulian nu mai făcea parte dintre oamenii cărora le datoram explicații.
Slujba a început înainte să mai poată spune ceva.
După înmormântare, avocatul tatălui meu ne-a rugat pe mine și pe câțiva membri ai familiei să rămânem pentru o discuție.
Vanessa era acolo.
Și Iulian.
Tata fusese un om prosper. Construise în peste treizeci de ani o companie de componente industriale și investise în câteva proprietăți.
Nu era un „imperiu”.
Dar era suficient cât să fi apărut de mult discuții despre ce se va întâmpla într-o zi cu tot ce construise.
Vanessa părea convinsă că va primi o parte importantă.
Tata o ajutase ani întregi, deși nu era fiica lui biologică și nu o adoptase niciodată.
Avocatul a deschis dosarul.
— Domnul Dumitrescu a lăsat lucrurile foarte clar stabilite.
Participația principală în companie îmi revenea mie.
Casa în care locuise tata urma să fie vândută, iar o parte din bani mergea către soția lui.
Pentru Vanessa exista un apartament pe care tata îl cumpărase cu câțiva ani înainte și îl trecuse deja în testament.
Nu era puțin.
Deloc.
Dar Vanessa a întrebat:
— Și din firmă?
Avocatul a privit-o.
— Nu există alte prevederi pentru dumneavoastră.
Am văzut dezamăgirea pe fața ei.
Apoi avocatul a scos un al doilea dosar.
— Mai există însă o situație pe care doamna Evelina trebuie să o cunoască înainte de preluarea companiei.
S-a uitat spre Iulian.
Iulian s-a încordat.
— Firma domnului Vancea are un contract de împrumut comercial cu societatea.
M-am întors spre el.
— Ce?
Era prima dată când auzeam.
Avocatul mi-a explicat.
Cu câțiva ani înainte, firma de logistică a lui Iulian trecuse printr-o perioadă dificilă.
Tata intervenise.
Nu ca să-i facă un cadou.
Companiile lor lucrau împreună, iar prăbușirea firmei lui Iulian i-ar fi creat și lui probleme.
Împrumutul fusese făcut legal.
Cu rate.
Termene.
Garanții.
Și încă exista o sumă importantă de rambursat.
— Tatăl tău și cu mine aveam o înțelegere, a spus Iulian.
Avocatul a dat din cap.
— Corect. Este aici.
A împins contractul spre mine.
— Compania este creditorul. Odată cu preluarea participației și a conducerii, doamna Evelina va decide în limitele contractului cum va fi administrată creanța.
Iulian s-a uitat la mine.
Pentru prima dată după șapte ani, nu mai părea omul care credea că deține controlul încăperii.
După întâlnire m-a prins pe hol.
— Evelina, putem vorbi?
— Vorbește.
Vanessa era lângă el.
— Despre împrumut.
— Ce-i cu el?
— Știi cum merg lucrurile în afaceri. Tata tău era flexibil cu termenele.
— Atunci presupun că există acte care arată asta.
— Nu totul se pune pe hârtie.
Am zâmbit.
Aceeași voce.
Aceeași siguranță cu care, cu șapte ani înainte, îmi spusese că nunta mea va avea loc cu altă mireasă.
— Ce vrei de la mine, Iulian?
— Puțin timp.
Vanessa a intervenit:
— Evelina, până la urmă suntem familie.
M-am uitat la ea.
— De când?
A tăcut.
— Dinainte sau după momentul în care mi-ai luat locul la nuntă?
— Au trecut șapte ani.
— Știu.
— Eram mai tineri.
— Aveam 32 de ani, Vanessa. Nu eram copii.
Iulian și-a pierdut răbdarea.
— Ce vrei? Să ne distrugi acum?
— Nu.
A rămas surprins.
— Nu vreau să vă distrug.
— Atunci ajută-ne.
— O să fac exact ce ar face orice om responsabil care preia o companie. O să verific contractul, situația firmei tale și capacitatea de plată. Dacă există motive comerciale pentru o reeșalonare, o vom discuta.
— Atât?
— Atât.
Probabil se așteptase la răzbunare.
Nu aveam nevoie de ea.
Firma lui Iulian avea probleme, dar era o afacere reală, cu angajați care nu aveau nicio vină pentru ceea ce îmi făcuse el.
Am acceptat ulterior o restructurare a datoriei recomandată de oamenii care administrau compania.
Cu garanții.
Cu termene clare.
Fără favoruri.
Dar nici fără cruzime.
Câteva luni mai târziu, Vanessa m-a sunat.
— Putem să ne vedem?
Am fost tentată să refuz.
Până la urmă am acceptat.
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
Venise singură.
— Eu și Iulian ne despărțim, mi-a spus.
N-am întrebat de ce.
Nu era problema mea.
Dar apoi Vanessa a spus:
— Vreau să-ți spun ceva despre copil.
Am ridicat privirea.
— Ce copil?
— Sarcina de atunci.
A făcut o pauză.
— Am pierdut-o.
N-am spus nimic.
— La câteva luni după nuntă.
Șapte ani nu făcuseră acea veste mai puțin tristă.
— Îmi pare rău.
Vanessa s-a uitat surprinsă la mine.
— Serios?
— De ce n-ar fi serios?
— După ce ți-am făcut…
— Faptul că m-ai rănit nu înseamnă că trebuie să mă bucur că ți-ai pierdut copilul.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— După aceea am încercat ani întregi.
Am înțeles atunci de ce expresia ei se schimbase atât de tare când Sofia strigase „Mami” în biserică.
Nu fusese doar surpriză.
Fusese și durere.
— Când te-am văzut cu ea, a spus Vanessa, mi-am dat seama cât de mult m-am mințit.
— Despre ce?
— Despre tine.
Și-a șters obrazul.
— Ani întregi mi-am spus că tu ai pierdut. Că ai rămas singură. Că Iulian m-a ales pe mine pentru că eu aveam ceva ce tu nu aveai.
Am lăsat-o să continue.
— Și apoi te-am văzut acolo cu soțul tău și cu Sofia…
— Vanessa, oprește-te.
M-a privit.
— Nu ai pierdut tu pentru că eu am o familie.
— Știu.
— Și nici eu n-am câștigat pentru că tu te desparți de Iulian.
A început să plângă.
— Atunci ce am făcut noi?
M-am gândit câteva secunde.
— Mi-ați făcut foarte mult rău.
Am spus-o fără să ridic vocea.
— Dar viața pe care o am acum n-am luat-o de la voi.
Pe Andrei îl cunoscusem la aproape doi ani după nunta anulată.
La o întâlnire de afaceri.
Ne contraziseserăm aproape o oră asupra unui proiect.
La următoarea întâlnire, din nou.
A treia oară m-a invitat la cină.
L-am refuzat.
Două luni mai târziu a încercat din nou.
Atunci am acceptat.
Nu mă salvase.
Când apăruse el, eu deja mă ridicasem.
Aveam serviciul meu.
Casa mea.
Prietenii mei.
Viața mea.
Andrei nu venise să umple un gol lăsat de Iulian.
Venise într-o viață în care exista deja loc pentru ceva nou.
La un an după moartea tatei, am mers împreună cu Andrei și Sofia la cimitir.
Sofia a pus o floare pe mormânt.
— Bunicul mă vede? m-a întrebat.
— Nu știu, iubita mea.
S-a gândit puțin.
— Eu cred că da.
Andrei mi-a luat mâna.
Și pentru câteva secunde m-am gândit la femeia de 32 de ani care stătuse într-un apartament și își privise logodnicul punându-i inelul pe degetul altei femei.
În ziua aceea eram convinsă că îmi pierdusem viitorul.
Șapte ani mai târziu înțelegeam cât de mult greșisem.
Iulian nu-mi luase șansa la familie.
Vanessa nu-mi luase locul.
Iar Andrei nu venise să mă salveze.
Pur și simplu, într-o singură zi, pierdusem doi oameni care nu meritau locul pe care îl aveau în viața mea.
Și abia după ce au plecat am putut să văd cât de mult loc rămăsese pentru oamenii care aveau să merite să intre.