Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Mama și-a coborât privirea.
— Pentru cine pui bani deoparte în fiecare lună? am întrebat din nou.
N-a răspuns.
Am întors caietul spre mine.
În dreptul sumelor de 50 sau 100 de lei apăreau două litere.
„N” și „D”.
La început nu am înțeles.
Apoi am simțit cum mi se strânge stomacul.
Natalia și David.
Copiii mei.
— Mamă… banii ăștia sunt pentru nepoți?
A oftat.
— Mai vine ziua unuia, mai vine Crăciunul… Ce să mă duc la copii cu mâna goală?
M-am uitat din nou la pagină.
Pensia era trecută sus.
Dedesubt, mama scădea tot.
Întreținerea.
Curentul.
Gazele.
Telefonul.
Medicamentele.
Apoi mâncarea.
La sfârșitul unor luni rămâneau 180 de lei.
În altele, 140.
Dar aproape de fiecare dată apăreau aceleași două inițiale.
„N – 50.”
„D – 50.”
Am ridicat ochii.
— Tu pui bani deoparte pentru copiii mei și împrumuți medicamente de la vecină?
— Nu în fiecare lună.
— Mamă…
— Ce vrei să fac? Sunt bunica lor.
— Și eu sunt fiul tău.
A tăcut.
Am continuat să răsfoiesc.
Pe unele pagini scria:
„Carne – nu.”
„Fructe – săptămâna viitoare.”
„Cafea – mai am.”
„Pastile – după pensie.”
Nu era contabilitate.
Era o listă cu lucrurile la care mama renunța ca să-i ajungă banii.
Și, dintr-odată, mi-am amintit toate vizitele din ultimul an.
De fiecare dată când venea la noi, avea ceva în geantă.
O ciocolată pentru copii.
Câte 50 de lei într-un plic.
O pungă cu mere.
De Paște venise cu două sute de lei pentru nepoți.
— Mamă, de unde ai avut banii de Paște?
— I-am strâns.
— De unde?
A ridicat din umeri.
— Câte puțin.
Am închis caietul.
Nu mai puteam să citesc.
— De ce ai făcut asta?
Atunci mama s-a uitat la mine de parcă întrebarea mea era absurdă.
— Pentru că sunt nepoții mei.
— Dar ei au!
Vocea mi s-a ridicat fără să vreau.
— Au haine. Au mâncare. Au tot ce le trebuie. Nu aveau nevoie de cei 50 de lei ai tăi.
— Știu.
— Atunci de ce?
Mama a zâmbit trist.
— Pentru că mie îmi place să le dau.
Apoi a spus încet:
— Dacă nu mai pot să vă ajut cu nimic, măcar să simt și eu că încă sunt bunică.
Asta m-a lovit mai tare decât frigiderul gol.
Eu văzusem problema simplu.
Mama nu avea suficienți bani.
Îi dăm bani.
Rezolvat.
Dar pentru ea nu era atât de simplu.
Toată viața fusese omul care dădea.
Când eram copii, ea cumpăra.
Ea gătea.
Ea economisea.
Ea găsea o soluție.
Iar acum noi voiam să-i spunem:
„Gata. Tu nu mai dai. De acum primești.”
Pentru noi era ajutor.
Pentru ea putea să însemne că devenise o povară.
M-am așezat din nou lângă ea.
— Uite ce facem. Nu-ți iau caietul și nu-ți spun ce să faci cu pensia ta.
— N-am nevoie de bani, Ioane.
— Știu.
Aproape că am zâmbit.
— Ai de toate.
S-a uitat la mine și a înțeles.
Pentru prima dată în ziua aceea a zâmbit și ea.
— Exact.
— Dar de luna viitoare, eu plătesc întreținerea.
— Nici vorbă.
— Atunci Alina.
— Nici ea.
— Atunci o plătește pisica, dacă asta te face să te simți mai bine.
Mama a început să râdă.
— N-am pisică.
— Îți cumpărăm și pisică.
— Să nu îndrăznești.
Era prima dată când râdeam cu toții în ziua aceea.
Până la urmă n-am reușit s-o conving să accepte un card și nici bani puși direct în mână.
Așa că am găsit altă variantă.
Am început să mă ocup eu de câteva dintre facturile ei.
Sora mea a preluat o parte din medicamente.
Iar eu și Alina am început să mergem mai des la cumpărături cu mama.
Nu pentru ea.
Asta era foarte important.
Cu ea.
— Mamă, ce luăm?
— Nimic.
— Bine. Atunci mergem prin magazin și ne uităm la rafturi două ore.
După câteva săptămâni, începuse să cedeze.
— Dacă tot suntem aici, ia niște roșii.
Apoi:
— Brânza aia pare bună.
Și, într-o zi:
— Piersicile sunt la ofertă.
Le-am pus în coș.
— Două kilograme.
— Ești nebun? Cine mănâncă două kilograme?
— Tu.
— Se strică.
— Atunci le dai Marianei.
A tăcut.
Știam că o prinsesem.
Am pus două kilograme.
Dar am făcut și altceva.
Le-am spus copiilor că, atunci când bunica le mai întinde câte un plic, să nu-l refuze.
Natalia a protestat.
— Dar tata, bunica n-are mulți bani.
— Știu.
— Atunci de ce să-i luăm?
— Pentru că uneori, când iubești pe cineva, trebuie să știi și să primești.
De ziua Nataliei, mama i-a întins un plic.
— Pentru tine, mamaie.
Natalia s-a uitat o secundă spre mine.
Apoi a luat plicul și și-a îmbrățișat bunica.
— Mulțumesc.
Mama s-a luminat la față.
Înăuntru erau 50 de lei.
Pentru Natalia probabil nu însemnau mare lucru.
Pentru mama însemnau enorm.
Însemnau că încă putea să ofere.
Au trecut câteva luni.
Într-o după-amiază m-a sunat tanti Mariana.
Când i-am văzut numele pe ecran, m-am speriat.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic, măi Ioane. Stai liniștit.
Râdea.
— Am zis doar să-ți spun că am văzut-o pe maică-ta venind de la piață.
— Și?
— Avea două sacoșe de abia le ducea.
Am început să râd.
— Asta-i bine.
— Foarte bine. Mai ales că a venit și la mine.
— De ce?
— Mi-a adus piersici.
Am rămas tăcut.
Mariana a continuat:
— Mi le-a pus pe masă și mi-a zis: „Ia și tu, că iar au venit copiii și mi-au umplut casa.”
După ce am închis telefonul, m-am uitat mult timp la ecran.
În ziua în care găsisem frigiderul aproape gol, crezusem că cel mai rău lucru era că mama nu ne spusese că are nevoie de ajutor.
Mai târziu am înțeles că greșisem.
Problema era că eu o întrebasem ani întregi:
„Ai nevoie de ceva?”
Știind foarte bine ce avea să răspundă.
Acum nu o mai întreb.
Mă duc la ea.
Deschid frigiderul.
Stăm la cafea.
Mai plătesc câte ceva înainte să apuce să protesteze.
Și o las să strecoare câte 50 de lei în buzunarul nepoților atunci când crede că nu mă uit.
Pentru că mama nu avea nevoie doar să primească.
Avea nevoie să simtă că încă poate să dea.
Iar asta a fost partea pe care mi-a luat cel mai mult timp s-o înțeleg.