Partea a 2-a – Continuarea poveștiiAm rămas cu ochii la plic.
— De la Matei?
Henric a dat încet din cap.
— L-am cunoscut cu aproape treizeci de ani înainte să te cunosc pe tine.
M-am așezat.
Nu pentru că mi-ar fi cerut.
Ci pentru că picioarele nu mă mai țineau.
— Cum?
Henric și-a lăsat telefonul pe masă.
— Prin muncă. La început am fost doar cunoștințe. Ne vedeam de câteva ori pe an. Apoi, după ce a murit soția mea, Ileana, am trecut printr-o perioadă foarte grea.
Știam că fusese căsătorit.
Nu știam mai mult.
— Matei a fost unul dintre puținii oameni care n-au dispărut atunci, a continuat. Mă suna. Venea la mine. M-a ajutat să-mi pun viața din nou în ordine.
Mi-am privit mâinile.
Era atât de ciudat să aud despre o parte din viața soțului meu despre care nu știusem nimic.
— De ce nu mi-a spus niciodată despre tine?
— După câțiva ani, drumurile noastre s-au despărțit. Eu am plecat din București. Ne mai sunam rar. De două-trei ori pe an.
Henric s-a uitat la plic.
— Apoi, cu câteva luni înainte să moară, m-a căutat.
Mi s-a strâns stomacul.
— Și ți-a dat asta?
— Da.
— De ce?
— Pentru tine.
Am întins mâna spre plic, apoi m-am oprit.
— Ce ți-a cerut să faci?
Henric a ezitat.
— Să ți-l dau după ce el nu va mai fi.
M-am uitat la el.
— Matei a murit acum câțiva ani.
— Știu.
— Și tu ai ținut scrisoarea?
— Da.
Furia a venit imediat.
— Cu ce drept?
— Cu niciunul.
Răspunsul m-a oprit.
Henric nu încerca să se apere.
— Trebuia să ți-o trimit, a spus. Aveam adresa. Dar după ce Matei a murit, am citit iar ce-mi scrisese și am început să mă întreb dacă am dreptul să apar în viața unei femei care nu mă cunoștea.
— Scrisoarea era pentru mine, Henric. Nu pentru tine.
— Știu.
— Atunci trebuia să mă lași pe mine să hotărăsc.
— Ai dreptate.
Am ridicat plicul.
— Și întâlnirea noastră?
A tăcut.
Asta m-a speriat mai mult decât orice.
— Henric, m-ai căutat?
— Nu.
— Știai că sunt aici?
— Nu.
— Atunci cum ai știut cine sunt?
A inspirat adânc.
— Te-am recunoscut.
— De unde?
— Dintr-o fotografie.
Am simțit cum mi se răcește tot corpul.
— Ce fotografie?
— Una pe care Matei mi-o trimisese cu mulți ani în urmă. Erați amândoi la mare.
M-am ridicat.
— Deci în dimineața în care ai venit la mine pe plajă știai cine sunt.
— Da.
— Și n-ai spus nimic.
— Nu.
— Trei săptămâni, Henric.
— Știu.
— Am stat cu tine. Ți-am povestit despre mine. Am început să…
N-am putut termina.
El a făcut-o.
— Să te îndrăgostești de mine.
Mi-au dat lacrimile.
— Și eu de unde să știu ce a fost adevărat?
Henric a făcut un pas spre mine, apoi s-a oprit.
— Tot ce s-a întâmplat între noi a fost adevărat.
— Dar tu știai cine sunt.
— Da.
— Atunci nu am început din același loc.
N-a mai spus nimic.
Am luat plicul și am plecat.
În noaptea aceea n-am dormit.
Plicul a stat ore întregi pe măsuța din camera mea.
Îl luam.
Îl puneam la loc.
Mi-era frică de ce putea să fie înăuntru.
Puțin după patru dimineața l-am deschis.
Scrisul lui Matei m-a făcut să plâng înainte să termin primul rând.
Îmi mulțumea pentru cei 46 de ani ai noștri.
Pentru copii.
Pentru casa noastră.
Pentru toate lucrurile mici pe care numai noi le știam.
Apoi scria:
„Elena, te cunosc.
După ce eu nu voi mai fi, copiii vor avea nevoie de tine. Nepoții vor avea nevoie de tine. Și tu vei face ce ai făcut întotdeauna: vei avea grijă de toată lumea și vei spune că ești bine.
Dar vreau să-mi promiți ceva.
Nu transforma iubirea noastră într-o cameră în care să te închizi după ce eu plec.
Ieși.
Călătorește.
Mănâncă desert.
Dormit până târziu dacă ai chef.
Râzi fără să te simți vinovată.
Și dacă într-o zi întâlnești un om lângă care îți bate din nou inima, nu-mi datora singurătate.
Cei 46 de ani ai noștri nu vor deveni mai puțin adevărați pentru că tu continui să trăiești.
Iar dacă nu te îndrăgostești niciodată din nou, măcar trăiește.
Asta e tot ce vreau.”
Am plâns până s-a luminat afară.
Dar mai era ceva.
În partea de jos, Matei adăugase câteva rânduri.
„Scrisoarea aceasta am lăsat-o la Henric pentru că este unul dintre puținii oameni în care am încredere.
Este un om bun.
Dar dacă vreodată drumurile voastre se întâlnesc, tu hotărăști ce înseamnă asta.
Nu el.
Nu eu.”
Am citit ultima propoziție de trei ori.
Și atunci m-am înfuriat din nou.
Pentru că Matei îi spusese lui Henric exact ce trebuia să facă.
Să mă lase pe mine să aleg.
Iar Henric, ascunzându-mi adevărul, îmi luase tocmai alegerea aceea.
A doua zi trebuia să plec acasă.
Mi-am schimbat rezervarea.
Am mai rămas trei zile.
Nu pentru Henric.
Pentru mine.
În prima zi nu l-am căutat.
În a doua am mers singură pe plajă.
În a treia dimineață l-am găsit pe banca unde băuserăm prima cafea împreună.
Când m-a văzut, s-a ridicat.
— Elena…
— Stai jos.
S-a așezat.
M-am așezat lângă el.
— Am citit scrisoarea.
A închis ochii pentru o clipă.
— Ai greșit, Henric.
— Știu.
— Trebuia să-mi spui din prima dimineață că știai cine sunt.
— Știu.
— Matei ți-a cerut să nu-mi hotărăști viața. Iar tu, ascunzând adevărul, ai făcut exact asta.
Și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
Atât.
Nicio scuză.
Nici „am făcut-o pentru binele tău”.
Nici „i-am promis lui Matei”.
Doar:
— Ai dreptate.
— Atunci de ce n-ai spus nimic?
Henric s-a uitat spre mare.
— Pentru că în dimineața aceea aveam plicul la mine.
Am întors capul spre el.
— Ce?
— Te-am recunoscut și am venit să ți-l dau.
— Și?
— Ai ridicat scoica aia urâtă.
În ciuda furiei, aproape că am zâmbit.
— Și ai râs la gluma mea. Apoi am băut o cafea.
A făcut o pauză.
— Pentru prima dată nu mai stăteam în fața „văduvei lui Matei”. Stăteam în fața Elenei. Și mi-a plăcut Elena.
Vocea i s-a frânt.
— Mi-am spus că îți spun a doua zi. Apoi următoarea. Și cu fiecare zi devenea mai greu.
— Dar tot trebuia să-mi spui.
— Da.
Nu l-am iertat în dimineața aceea.
Viața nu funcționează așa.
M-am întors acasă.
Henric nu a venit după mine.
Nu mi-a trimis buchete.
Nu m-a sunat în fiecare seară cerându-mi să-l iert.
Din când în când îmi trimitea câte o fotografie.
O cafea.
Marea.
O felie de plăcintă cu lămâie.
Fără explicații.
Fără presiune.
După aproape două luni, l-am sunat eu.
A răspuns imediat.
— Elena?
— Mai mergi la mare vara viitoare?
A tăcut.
— Dacă mă inviți.
— Nu te invit.
Altă pauză.
— Am înțeles.
— Te-am întrebat dacă mergi.
A început să râdă.
Și, fără să vreau, am râs și eu.
În vara următoare ne-am întors la Eforie.
Camere separate.
A fost condiția mea.
Am început din nou.
De data aceasta fără secrete.
Am vorbit despre Matei.
Despre Ileana.
Despre copiii noștri.
Despre vinovăția absurdă pe care o simțeam uneori când eram fericiți.
Și despre faptul că o iubire nouă nu trebuie să șteargă iubirea care a existat înainte.
Doi ani mai târziu, Henric m-a dus pe aceeași plajă unde ne cunoscuserăm.
A băgat mâna în buzunar.
— Să nu îndrăznești, i-am spus.
— Ce?
— Să scoți un inel.
A început să râdă.
— La 75 de ani încă mai reușești să strici surprize.
Dar n-a scos un inel.
A scos o scoică.
Ciobită într-o parte.
Aproape la fel de urâtă ca prima.
— Păstreaz-o, mi-a spus.
— De ce?
— Pentru că cele mai urâte au, de obicei, cele mai frumoase povești.
Am râs.
Apoi Henric a devenit serios.
— Nu vreau să-ți cer să-mi dai restul vieții tale, Elena.
Mi-a luat mâna.
— Vreau doar să te întreb dacă mă lași să-mi petrec restul vieții mele lângă tine.
Am început să plâng înainte să pot răspunde.
— Da.
Ne-am căsătorit câteva luni mai târziu.
Simplu.
Cu copiii și nepoții aproape.
Fără să încercăm să ne prefacem că viețile noastre începuseră în ziua aceea.
Matei fusese o parte uriașă din viața mea.
Ileana fusese o parte uriașă din viața lui Henric.
Niciunul dintre ei nu trebuia șters pentru ca noi să putem merge înainte.
În seara de după cununie am recitit scrisoarea lui Matei.
M-am oprit din nou la ultima propoziție:
„Tu hotărăști ce înseamnă asta. Nu el. Nu eu.”
Și atunci am înțeles ce încercase soțul meu să-mi lase.
Nu un alt bărbat.
Nu o poveste de dragoste pregătită dinainte.
Și nici un înlocuitor pentru cei 46 de ani petrecuți împreună.
Matei încercase doar să-mi dea ceva ce eu nu știam dacă am voie să-mi dau singură:
permisiunea de a continua să trăiesc fără să simt că, fiind din nou fericită, îl iubisem pe el mai puțin.