Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Radu s-a uitat când la mama lui, când la cele două bagaje.
— Mamă, ce înseamnă asta?
Elena a rămas în prag.
— Înseamnă că ai venit degeaba să dai pe cineva afară. Dana și copiii rămân aici.
Andreea și-a întors brusc capul spre el.
— Radu, tu mi-ai spus că mama ta e de acord.
— Este! Adică… mamă, noi am vorbit despre apartamentul ăsta de la început.
— Am vorbit despre faptul că va fi pe numele meu, îl întrerupse Elena. Nu despre faptul că într-o zi o să-ți alungi copiii ca să-ți aduci amanta în locul lor.
Andreea păli.
— Copiii sunt aici?
— Nu, răspunse Elena. Și mă bucur că nu sunt. Nu trebuie să vadă asta.
Radu făcu un pas spre ușă.
Mama lui nu se mișcă.
— Dă-te la o parte.
— Nu.
— Mamă, asta este casa mea!
Elena îl privi câteva secunde.
— Acum zece minute îi spuneai domnișoarei că este casa mea. Hotărăște-te.
Andreea își desprinse încet mâna de pe mânerul valizei.
Radu se întoarse spre ea.
— Lasă-mă să rezolv.
— Mi-ai spus că Dana știe că vrei să divorțezi.
Radu tăcu.
— Mi-ai spus și că între voi nu mai există nimic de aproape un an.
— Andreea, nu acum.
— Și că ea stă aici doar pentru că refuză să plece.
Elena scoase un râs scurt.
— Interesant. Danei i-ai spus că stai până târziu la serviciu.
Radu se înroși.
— Mamă!
— Ce? Acum te deranjează minciunile?
Pentru prima dată, Andreea părea să înțeleagă că povestea pe care o auzise de luni întregi avea găuri mari.
— Ai mințit-o și pe ea? întrebă Elena.
Radu n-a răspuns.
— Fantastic, murmură Andreea.
Își trase valiza spre ea.
— Unde pleci?
— Acasă.
— Stai puțin!
— Pentru ce? Ca să văd cum încerci să-ți dai copiii afară din casă?
— Nu-i dau afară! Dana poate să…
— Dana poate să ce?
Vocea venea din spatele Elenei.
M-am apropiat de ușă.
Radu m-a văzut și a încremenit din nou.
— Dana…
— Sunt aici.
S-a uitat la mine, apoi la mama lui.
Și atunci a înțeles.
— Tu ai făcut asta.
— Nu, răspunse Elena înaintea mea. Tu ai făcut asta.
Radu își trecu mâna peste față.
— Bine. Toată lumea să se calmeze. Dana, căsnicia noastră s-a terminat. Asta nu se schimbă.
— Știu.
Răspunsul meu îl surprinse.
Probabil se pregătise pentru lacrimi, rugăminți, scandal.
N-a primit nimic din toate astea.
— Atunci înțelegi că trebuie să rezolvăm și problema apartamentului.
— Este deja rezolvată.
— Cum?
Elena se întoarse spre mine.
— Dana și copiii au acordul meu să locuiască aici.
Radu aproape că râse.
— Pentru cât timp? O săptămână? O lună?
— Atât cât va fi nevoie.
— Și eu?
Mama lui arătă spre bagaje.
— Tu ești un bărbat de patruzeci și doi de ani. Presupun că te descurci.
— Sunt fiul tău!
Atunci Elena ridică vocea pentru prima dată.
— Iar cei doi copii pe care voiai să-i scoți din casă sunt nepoții mei!
S-a făcut liniște.
— Când mi-ai propus să trecem apartamentul pe numele meu, mi-ai spus că vrei să protejezi familia. Am fost proastă și am acceptat.
— Mamă…
— Dar acum aflu că tu ai transformat tocmai lucrul acela într-o armă împotriva familiei tale.
Radu s-a uitat spre mine.
— Tu ai întors-o împotriva mea.
Am clătinat din cap.
— I-am arătat mesajele tale. Atât.
— Mi-ai umblat în telefon?
— Asta este problema ta acum?
Andreea își trase valiza spre lift.
— Eu plec.
Radu alergă după ea.
— Andreea, stai!
Ea apăsă butonul liftului.
— Mi-ai spus că Dana știe tot. Mi-ai spus că mama ta este de partea ta. Mi-ai spus că apartamentul va fi al nostru.
— Și va fi! Trebuie doar să…
Andreea îl privi dezgustată.
— Tocmai ai venit aici pregătit să dai afară o femeie și doi copii. Iar eu am fost suficient de proastă să vin cu valiza.
Ușile liftului s-au deschis.
— Nu mă mai suna.
A intrat și a dispărut.
Radu a rămas câteva secunde privind ușile închise.
Apoi s-a întors spre noi.
— Sunteți mulțumite?
Elena clătină încet din cap.
— Nu, Radu. Nu sunt deloc mulțumită.
I-a împins bagajul până lângă picioare.
— Mi-e rușine.
Cred că acele două cuvinte l-au lovit mai tare decât orice altceva.
Și-a luat bagajele și a plecat fără să mai spună nimic.
Copiii s-au întors acasă în seara următoare.
Nu le-am povestit despre amantă.
Le-am spus doar adevărul pe care îl puteau duce la vârsta lor:
— Eu și tata nu vom mai locui împreună.
Băiatul cel mare m-a privit speriat.
— Trebuie să plecăm de aici?
Am simțit cum mi se strânge inima.
Înainte să pot răspunde, Elena s-a așezat lângă el.
— Nu, dragul bunicii.
— Dar tata a plecat.
— Tata este adult. Voi sunteți copii. Casa voastră rămâne casa voastră.
Apoi l-a strâns în brațe.
În lunile următoare am început divorțul.
N-a fost spectaculos.
N-a fost simplu.
Au existat avocați, discuții despre bani, programul copiilor și multe seri în care m-am întrebat cum putusem trăi doisprezece ani lângă un om pe care, în realitate, nu-l cunoscusem.
Radu a încercat de câteva ori să-și convingă mama să mă dea afară.
Elena i-a răspuns de fiecare dată la fel:
— Cât timp nepoții mei sunt minori, nu-i scoate nimeni din casa lor.
Relația dintre ei nu s-a reparat repede.
Dar nici nu i-am cerut vreodată să aleagă între mine și fiul ei.
Într-o zi chiar i-am spus:
— Este copilul dumneavoastră. Nu vreau să vă pierdeți fiul din cauza mea.
Elena m-a privit trist.
— Nu l-am pierdut din cauza ta. I-am spus doar că a fi mama lui nu înseamnă să-i dau dreptate când face ceva nedrept.
Asta n-am uitat.
Cu timpul, Radu a început din nou să-și vadă copiii.
La început venea rigid, rușinat.
Mai târziu a început să vorbească mai mult cu ei.
Nu știu dacă a devenit un om mai bun.
Asta este povestea lui, nu a mea.
Știu doar că într-o după-amiază, aproape un an mai târziu, a venit să-i ia pe copii și s-a oprit în fața ușii.
Mama lui era acolo.
— Mamă…
— Da?
A ezitat.
— Îmi pare rău.
Elena nu l-a îmbrățișat imediat.
— Pentru ce?
Radu s-a uitat spre copii.
Apoi spre mine.
— Pentru că am crezut că dacă actele sunt de partea mea, înseamnă că și eu am dreptate.
Elena a rămas tăcută.
— Și?
— Și pentru ce eram gata să le fac lor.
Atunci mama lui s-a apropiat și l-a îmbrățișat.
Nu pentru că uitase.
Ci pentru că era mama lui.
Eu am rămas în apartament încă o perioadă, până când am reușit să-mi pun viața în ordine și să-mi cumpăr o locuință mai mică pentru mine și copii.
În ziua mutării, Elena a venit să mă ajute.
Când ultima cutie a ajuns în mașină, i-am întins cheile.
— Acum apartamentul este din nou al dumneavoastră.
S-a uitat la ele, apoi la mine.
— Întotdeauna a fost al meu doar pe hârtie. Pentru mine, aici a fost casa nepoților mei.
Am îmbrățișat-o.
Iar înainte să plec, m-am uitat încă o dată spre pragul unde, cu un an înainte, Radu venise cu amanta și cu certitudinea că el controla totul.
Crezuse că cea mai inteligentă mișcare din viața lui fusese să treacă apartamentul pe numele mamei.
Și poate chiar fusese.
Doar că uitase un lucru:
un act de proprietate îi dădea mamei lui puterea asupra apartamentului, nu asupra conștiinței ei.
În seara în care a venit să-și alunge soția și cei doi copii, Radu aflase asta în cel mai dur mod posibil.
Venise cu amanta și cu planul unei vieți noi.
Ea venise cu valiza.
Dar singurele bagaje care au ieșit din casa aceea au fost ale lui.