Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Bărbatul de la 3B se ridică încet.
Maria îl privi, neînțelegând ce urma să facă.
Cu câteva minute înainte, omul acela o făcuse să se simtă ca și cum ar fi intrat într-un loc în care nu avea ce căuta. Acum însă nu mai era urmă de superioritate pe chipul lui.
— Doamnă… vă rog să vă așezați.
Maria clătină ușor din cap.
— Nu-i nimic, mamă. Dacă aveți un loc în spate, stau și acolo. Eu numai să ajung la Viena vreau.
Bărbatul își coborî privirea.
— Nu dumneavoastră trebuie să vă mutați. Eu am greșit.
Stewardesa îi întinse Mariei fotografia.
— Vă rog, rămâneți pe locul dumneavoastră.
Maria o luă cu grijă și trecu degetul peste chipul tânăr al lui Constantin.
Fotografia fusese făcută cu șaizeci de ani în urmă, la câteva zile după nunta lor.
Constantin avea 24 de ani și tocmai terminase școala de aviație. Maria avea 20 și încă nu se obișnuise să-i spună „soțul meu”.
În spatele fotografiei, el scrisese:
„Oriunde mă va duce cerul, mă întorc la tine.”
Maria păstrase fotografia o viață.
Prin mutări, prin lipsuri, prin nașterea copiilor, prin anii în care Constantin fusese mai mult plecat decât acasă.
O luase cu ea și acum.
Pentru că nu știa dacă avea să mai existe o altă aniversare.
— Ce s-a întâmplat cu soțul dumneavoastră? întrebă stewardesa.
Maria își strânse buzele.
— A făcut un infarct acum două săptămâni. Era la băiatul nostru, în Viena. La început au spus că e stabil. Apoi au apărut complicații.
Își șterse repede un ochi.
— Azi-noapte m-a sunat băiatul meu. Mi-a zis: „Mamă, dacă vrei să-l mai vezi pe tata, vino.”
În jurul lor se făcuse o liniște apăsătoare.
— Astăzi e aniversarea noastră, continuă Maria. Șaizeci de ani.
Bărbatul de lângă ea își trecu palma peste gură.
— Doamnă… îmi pare foarte rău pentru ce am spus.
Maria îl privi.
— Lasă, mamă.
— Nu. Nu trebuie să-mi spuneți „lasă”. M-am uitat la hainele dumneavoastră și am decis cine sunteți. Nici măcar nu v-am cunoscut.
Maria zâmbi slab.
— Când ajungi la vârsta mea, nu mai ai timp să porți supărare pentru fiecare vorbă.
— Tot nu trebuia să o spun.
— Nu trebuia.
Răspunsul simplu îl făcu să tacă.
Maria se așeză din nou la geam.
Bărbatul îi ridică geanta și o puse cu grijă în compartimentul de deasupra.
De data aceasta, fără să-i ceară nimeni.
După decolare, Maria rămase mult timp cu fotografia în mâini.
La un moment dat, stewardesa reveni.
— Vă aduc ceva?
— Numai o cafea, dacă se poate.
— Sigur.
— Și… cât mai avem până la Viena?
— Aproximativ o oră și douăzeci de minute.
Maria se uită la ceas.
O oră și douăzeci.
Părea puțin.
Dar când cineva pe care îl iubești te așteaptă într-un spital, o oră poate fi enormă.
Bărbatul de lângă ea își închisese laptopul.
— Pot să vă întreb ceva?
— Da.
— Soțul dumneavoastră a fost pilot?
Maria zâmbi pentru prima dată.
— Aproape patruzeci de ani.
— Și dumneavoastră n-ați zburat niciodată singură?
— N-am avut de ce. Când plecam undeva, plecam împreună.
Privi fotografia.
— Constantin râdea de mine că mi-e frică de avion. Îmi spunea mereu: „Mărie, eu mi-am petrecut viața în aer și tu tot nu ai încredere?”
Bărbatul zâmbi.
— Și acum ați venit singură.
— Acum n-am mai avut voie să-mi fie frică.
Cuvintele acelea îl făcură din nou să tacă.
Când avionul începu coborârea spre Viena, Maria își lipi fruntea de geam.
Norii se despărțeau sub ei.
Pentru prima dată în tot zborul, îi era cu adevărat frică.
Nu de avion.
De telefon.
De vestea care putea veni înainte să aterizeze.
Când roțile atinseră pista, Maria își porni imediat telefonul.
Avea trei apeluri pierdute de la fiul ei.
Fața i se albi.
Sună.
— Mamă?
— Sunt aici. Am aterizat. Cum e tata?
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Mamă, vino direct la spital.
— Dar e viu?
Încă o secundă de tăcere.
— Da. Dar vino repede.
Maria închise ochii.
— Mulțumesc, Doamne…
Bărbatul de lângă ea auzise.
— Vă așteaptă cineva?
— Băiatul meu.
— Atunci mergeți. Și… sper să ajungeți la timp.
Maria îi întinse mâna.
— Să fii sănătos.
El i-o strânse cu amândouă mâinile.
— Și dumneavoastră. Iar dacă puteți… spuneți-i soțului dumneavoastră „La mulți ani” și din partea unui prost care a învățat astăzi ceva.
Maria râse printre lacrimi.
— Îi spun.
La spital, fiul ei o aștepta la intrare.
Maria coborî din taxi înainte ca el să apuce să-i deschidă portiera.
— Unde e?
— La etajul trei.
— E treaz?
Fiul ezită.
— Din când în când.
Maria porni înainte.
— Mamă, încet!
Dar pentru prima dată în acea zi, femeia de 80 de ani nu mai mergea încet.
Când intră în salon, Constantin părea mult mai mic decât și-l amintea.
Omul care fusese cândva drept, puternic și imposibil de oprit zăcea între cearșafurile albe cu ochii închiși.
Maria se apropie.
— Costele…
Nicio reacție.
Îi luă mâna.
— Am venit.
Pleoapele lui se mișcară.
Maria se aplecă mai aproape.
— Auzi? Am venit până la Viena singură. Cu avionul!
Atunci Constantin deschise ochii.
O privi câteva secunde, parcă încercând să înțeleagă dacă era adevărat.
Apoi colțul gurii i se ridică ușor.
— Ți-a… fost frică?
Maria începu să plângă și să râdă în același timp.
— Cum să nu-mi fie?
Cu mâna tremurândă, scoase fotografia din poșetă și i-o arătă.
— Dar mi-ai promis că, oriunde te duce cerul, te întorci la mine.
Constantin privi fotografia.
— Am promis.
— Atunci să nu mă faci mincinoasă tocmai acum.
Degetele lui se strânseră slab în jurul mâinii ei.
— La mulți ani, Mărie…
Maria își lipi fruntea de mâna lui.
— La mulți ani, Costele.
Constantin nu a murit în ziua aceea.
Nici în următoarea.
După câteva săptămâni, medicii au reușit să-l stabilizeze suficient încât recuperarea să poată continua.
Nu s-a întors repede acasă și nu a fost o minune de poveste în care un om grav bolnav se ridică din pat a doua zi.
Au urmat luni grele.
Dar Maria a rămas lângă el.
Iar fotografia lor a stat tot timpul pe noptiera salonului.
Câteva luni mai târziu, când Constantin s-a întors în România, fiul lor i-a așteptat la aeroport.
Maria împingea încet scaunul cu rotile în care stătea soțul ei.
La ieșire, Constantin ridică privirea spre ea.
— Și? Acum tot îți mai e frică de avion?
Maria îl bătu ușor pe umăr.
— După șaizeci de ani cu tine, crezi că mă mai sperie un avion?
Au râs amândoi.
Fotografia veche era din nou în poșeta ei.
Aceeași fotografie care căzuse pe podeaua unui avion și îi făcuse pe niște străini să înțeleagă cât de puțin poți afla despre un om doar uitându-te la hainele lui.
Maria nu fusese o femeie importantă.
Nu fusese celebră.
Nu avusese nevoie să fie.
Pentru un singur om fusese, timp de șaizeci de ani, persoana la care se întorcea mereu.
Iar în ziua în care el nu mai putuse veni la ea, mersese ea la el.
Chiar dacă, pentru asta, trebuise să învingă singură cea mai mare frică a ei.