Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Care dintre ele, doamna Ana? Acesta sau celelalte patru?
Pentru câteva secunde, nimeni n-a spus nimic.
Victor se uita când la mine, când la directorul de sală, de parcă aștepta ca unul dintre noi să înceapă să râdă și să-i spună că e o glumă.
Cristina a fost prima care și-a găsit vocea.
— Celelalte… patru?
Andrei păru să-și dea seama că spusese mai mult decât trebuia.
— Îmi cer scuze, doamna Ana.
— Nu-i nimic.
M-am întors spre Victor.
— Da. Restaurantul este al meu.
— Dar…
Se uită în jur.
La mesele ocupate.
La ospătarii care treceau grăbiți printre clienți.
La oamenii care așteptau la intrare.
— Cum?
Am zâmbit.
— Muncești. Greșești. O iei de la capăt. Mai muncești puțin.
Cristina încercă să râdă.
— Cinci restaurante în cinci ani? Hai să fim serioși.
— Suntem cinci acum, interveni Andrei. Al șaselea se deschide la Cluj în toamnă.
Victor își întoarse brusc capul spre mine.
N-am putut să nu zâmbesc.
— Mulțumesc, Andrei. Mă ocup eu de aici.
După ce plecă, Victor rămase nemișcat.
— Ana… eu nu știam.
— Evident.
— Credeam că după divorț…
Se opri.
— Că n-o să am bani nici să mănânc?
Cristina îl privi.
— Ce?
— Asta mi-a spus în ultima noastră seară împreună.
Victor își desfăcu nasturele sacoului, vizibil incomod.
— Eram nervos.
— Nu, Victor. Erai foarte sigur pe tine.
N-am spus-o cu furie.
Și tocmai asta păru să-l deranjeze cel mai tare.
Nu mai eram femeia care avea nevoie să-i demonstreze ceva.
Le-am făcut semn către sala restaurantului.
— Masa voastră este pregătită.
— Ana, așteaptă.
Victor își coborî vocea.
— Putem vorbi puțin?
Cristina se întoarse imediat spre el.
— Despre ce?
— Despre ceva legat de firmă.
Atunci am înțeles.
Nu veniseră doar să sărbătorească.
Știam din cercurile de afaceri că firma lui Victor avea probleme.
Nu știam însă cât de grave.
— Cinci minute, am spus.
Am urcat în biroul meu de la etaj.
Victor intră după mine și închise ușa.
Privirea îi alunecă peste încăpere, peste biblioteca mare, planurile noului restaurant și fotografiile de la deschiderile celorlalte locații.
— Deci chiar ai făcut toate astea.
— Da.
— Singură?
Am ridicat sprânceana.
— De ce? Tot ți se pare imposibil?
— N-am vrut să spun asta.
Ba exact asta voise să spună.
Se așeză.
— Firma mea are probleme.
— Știu.
Victor mă privi surprins.
— De unde?
— Bucureștiul de afaceri nu este atât de mare pe cât crezi.
Își frecă palmele.
— Am pierdut două contracte importante. Apoi banca ne-a redus linia de credit. Dacă nu găsesc finanțare repede…
— Intri în insolvență.
Tăcu.
Apoi dădu din cap.
— Am nevoie de 400.000 de euro.
Aproape că am crezut că nu auzisem bine.
— Și ai venit să-i ceri fostei tale soții?
— Nu știam că restaurantul este al tău când am venit.
— Asta face situația și mai interesantă.
— Ana, pot să-ți dau dobândă. Pot garanta cu…
— Nu.
— Nici măcar nu m-ai lăsat să termin.
— Pentru că răspunsul nu depinde de garanție.
Se ridică.
— După tot ce am avut împreună?
L-am privit câteva secunde.
— Tocmai pentru că îmi amintesc tot ce am avut împreună.
Victor tăcu.
— Când am plecat de lângă tine, continuai să-mi spui că firma era a ta. Că eu nu contribuisem cu nimic real. Ai făcut tot posibilul să mă lași fără acces la bani și mi-ai spus că n-o să mă descurc.
— Am făcut greșeli.
— Ai făcut alegeri.
— Și tu n-ai greșit niciodată?
— Ba da. Cea mai mare greșeală a mea a fost să cred că trebuie să renunț la ce știam să fac pentru ca tu să te simți important.
Victor coborî privirea.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, nu mai avea o replică pregătită.
Am deschis un sertar.
El urmări mișcarea și probabil crezu că urma să scot un carnet de cecuri.
Am pus în schimb pe masă o carte de vizită.
— Ce-i asta?
— Un avocat specializat în restructurări și insolvență. Este foarte bun. Dacă mai poate fi salvată firma, te va ajuta.
Victor se uită la cartonul alb.
— Atât?
— Nu.
M-am lăsat pe spate.
— Am și o ofertă pentru tine.
Ochii i se ridicară imediat.
— Ce ofertă?
— Am nevoie de un manager pentru aprovizionare la noul restaurant din Cluj. Tu cunoști domeniul, furnizorii și negocierile. Salariul este bun.
Victor rămase cu gura întredeschisă.
— Îmi oferi… o slujbă?
— Da.
— Mie?
— Ai nevoie de bani. Eu am nevoie de un om competent.
Chipul i se înroși.
— Vrei să mă umilești.
— Nu.
Am împins cartea de vizită spre el.
— Dacă voiam să te umilesc, te lăsam să continui să faci glume despre spălatul vaselor în fața personalului meu.
Asta îl lovi.
— Îți ofer exact lucrul pe care tu nu mi l-ai oferit când eram jos.
— Și anume?
— O șansă.
Victor mă privi lung.
— Nu pot să lucrez pentru tine.
— Atunci nu lucra.
Atât.
Fără amenințări.
Fără satisfacția pe care, cu ani în urmă, îmi imaginasem că o voi simți dacă îl voi vedea vreodată în situația asta.
M-am ridicat.
— Gândește-te. Oferta rămâne valabilă o săptămână.
Când am coborât, Cristina ne aștepta la masă.
Nu mai avea nimic din aerul superior de la intrare.
— Ce-ați discutat atât? întrebă ea.
Victor se așeză fără să răspundă.
Eu am rămas în picioare.
— Cina este din partea casei.
Cristina mă privi suspicios.
— Nu vrem pomană.
— Nu este pomană. Este ospitalitate. Aici tratăm bine fiecare client.
Am făcut câțiva pași.
— Ana.
Vocea lui Victor mă opri.
M-am întors.
— Îmi pare rău.
Cristina îl privi uluită.
Eu nu spusei nimic.
— Pentru atunci, continuă el. Pentru ce ți-am spus. Pentru cum m-am purtat.
Aș fi dat orice să aud cuvintele acelea în urmă cu cinci ani.
Acum nu mai aveam nevoie de ele.
— Sper să înveți ceva din ce ți se întâmplă, Victor.
Și am plecat.
Trei zile mai târziu, am primit un mesaj.
„Am sunat avocatul. Mulțumesc.”
Atât.
După încă două zile:
„Oferta de la Cluj mai este valabilă?”
M-am uitat câteva secunde la telefon.
Apoi am scris:
„Da. Dar vei trece prin același interviu ca toți ceilalți.”
Răspunsul veni aproape imediat.
„Înțeleg.”
Am lăsat telefonul pe birou și am continuat să lucrez.
Nu știu dacă Victor a înțeles vreodată cu adevărat cât rău îmi făcuse.
Și, sincer, nu mai conta.
Pentru mult timp după divorț, visasem la ziua în care avea să mă vadă reușind.
Îmi imaginam expresia lui.
Regretul.
Rușinea.
Poate chiar invidia.
Credeam că aceea va fi victoria mea.
Dar în seara în care a intrat în restaurant și m-a întrebat dacă m-am angajat spălătoare de vase, am descoperit ceva mult mai important.
Nu faptul că eu aveam cinci restaurante și el era aproape de faliment mă făcea câștigătoare.
Ci faptul că, atunci când l-am văzut din nou, nu mai simțeam nevoia să-i demonstrez absolut nimic.
Victor avusese dreptate într-o singură privință.
După divorț, viața mă obligase să cobor cu picioarele pe pământ.
Numai că de acolo învățasem să mă ridic singură.