Cuvintele lui au rămas suspendate în aer, iar liniștea din curte s-a făcut atât de adâncă încât se auzea doar ploaia lovind streașina casei.
Soacra fetei privea sicriul cu mâinile tremurânde. Fața ei, cândva aspră și mereu grăbită să critice, era acum sfâșiată de durere.
— Mi-a spus să am grijă de dumneavoastră… a repetat tânărul printre lacrimi. Chiar și în ultimele clipe se gândea la alții.
Femeia și-a dus palma la gură și a început să plângă în hohote.
— Iar eu… eu îi spuneam mereu că nu face destul… că trebuie să fie mai puternică… mai bună…
Vecinele au coborât privirea.
Toți știau.
Știau cât muncise fata aceea.Cum tăcuse.Cum zâmbea chiar și atunci când oboseala îi frângea spatele.
Preotul s-a apropiat încet și a rostit cu voce calmă:
— Uneori, oamenii cei mai buni pleacă purtând în ei prea multă durere nerostită.
Un vânt ușor a trecut prin curte, făcând lumânările să tremure.
Copilul din brațele unei mătuși a început să plângă încet.
Soacra s-a întors imediat spre el, aproape instinctiv.
L-a luat la piept și l-a legănat fără să-și dea seama.
În clipa aceea, ceva s-a schimbat în ea.
Nu mai era femeia autoritară care controla totul.
Era doar o mamă care înțelesese prea târziu câtă iubire primise.
S-a apropiat de sicriu cu pași mici și nesiguri.
— Iartă-mă, fata mea… a șoptit. N-am știut să te iubesc cum meritai.
Lacrimile îi cădeau pe mâinile reci ale fetei.
— Dar îți jur… copilul tău nu va duce lipsă de dragoste. O să-i vorbesc despre tine în fiecare zi. O să știe cine ai fost.
Ploaia s-a oprit încet.
Norii s-au desfăcut ușor, iar o lumină caldă a căzut peste curte.
Oamenii s-au uitat unii la alții fără să spună nimic.
Parcă întreaga casă respirase din nou.
Când au ridicat sicriul, de data aceasta s-a mișcat ușor, fără greutatea aceea ciudată care îi speriase înainte.
Preotul și-a făcut cruce.
— Acum sufletul ei e împăcat.
Drumul spre cimitir s-a făcut în tăcere.
Doar clopotul bisericii se auzea peste dealuri.
Soacra mergea în urma sicriului ținând copilul la piept, iar băiețelul dormea liniștit, ca și cum ar fi simțit că e ocrotit.
La mormânt, când ultimul bulgăre de pământ a căzut peste lemn, femeia a simțit că ceva se rupe în ea.
Dar nu doar durere.
Și mândrie.
Pentru că fata aceea, pe care uneori o judecase prea aspru, iubise până la capăt.
În seara aceea, casa părea goală și plină în același timp.
Fotografia nurorii stătea pe masă, lângă o lumânare aprinsă.
Soacra s-a așezat încet și a rămas privind chipul blând din ramă.
— Ai fost mai bună decât noi toți, a murmurat.
Din camera alăturată s-a auzit plânsul copilului.
Femeia s-a ridicat imediat și a mers spre el.
L-a luat în brațe și l-a legănat încet.
— Șșș… sunt aici.
Băiețelul s-a liniștit aproape instant.
Și atunci, pentru prima dată după multe zile, femeia a simțit pace.
Nu pentru că durerea dispăruse.
Ci pentru că iubirea fetei aceleia rămăsese vie în copilul pe care îl ținea acum la piept.
Afară, cerul se limpezise complet.
Iar peste casa aceea tăcută, stelele păreau să lumineze mai cald decât înainte.