Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu șervețelele în mână.
Mărioara a fost prima care a râs.
— Vega? Ce-i asta?
Domnul Petrescu n-a răspuns.
Aștepta răspunsul meu.
— Da, am spus. Așa semnam lucrările care plecau din atelier.
— Știam eu.
Nu părea impresionat de vreo celebritate.
Părea pur și simplu bucuros că rezolvase un mister profesional.
— Am văzut trei piese restaurate de dumneavoastră. Inclusiv asta.
A indicat crucea.
Socrul meu s-a uitat la mine.
— Tu ai reparat-o?
— Acum aproape nouă ani.
— Piesa asta?
— Da.
Mărioara a clătinat din cap.
— Hai să fim serioși.
Petrescu a întors privirea spre ea.
— De ce?
— Pentru că ea…
S-a oprit.
Probabil urma să spună din nou că n-am facultate.
— Cătălina a lucrat într-un atelier, a intervenit Andrei.
M-am întors spre el.
Știa foarte bine că fusese mai mult decât atât.
Petrescu m-a întrebat câteva lucruri despre intervenția făcută atunci.
I-am răspuns.
Despre îmbinare.
Despre porțiunea de email.
Despre motivul pentru care alesesem să păstrez o imperfecțiune minusculă în loc să șlefuiesc excesiv metalul original.
După a treia întrebare, nu mai era nimic de demonstrat.
— Extraordinar, a spus socrul meu.
Mărioara și-a lăsat paharul pe masă.
— Bine. A reparat niște obiecte vechi. Și ce schimbă asta?
Acolo am înțeles ceva.
Nimic din ce aș fi putut spune nu avea s-o transforme brusc în femeia care mă respecta.
Și nici nu mai aveam nevoie.
— Nimic, am răspuns.
S-a uitat surprinsă.
— Poftim?
— Nu schimbă nimic pentru dumneavoastră.
Petrescu a încercat să spună ceva, dar Andrei s-a apropiat.
— Mamă, ajunge.
Pentru o secundă am crezut că, în sfârșit, o face.
Apoi s-a întors spre mine.
— Cătălina, te rog. Nu acum. E aniversarea lor.
M-am uitat la el.
Șapte ani.
Șapte ani în care răspunsul fusese mereu același.
Nu acum.
Nu merită.
Lasă de la tine.
Știi cum e mama.
— Când, Andrei?
— Vorbim acasă.
— Asta mi-ai spus șapte ani.
— Nu aici, te rog.
— Exact.
Am pus șervețelele pe masă.
— Niciodată aici. Niciodată în fața ei. Niciodată când conta.
Mărioara a oftat.
— Doamne, acum faci scandal pentru că un om ți-a recunoscut meseria de acum zece ani?
M-am întors spre ea.
— Nu. Tocmai am încetat să mai fac ceva pentru dumneavoastră.
— Ce anume?
— Să încerc să vă conving că valorez ceva.
Mi-am luat geanta.
Petrescu m-a oprit înainte să plec.
Nu mi-a oferit vreo comoară de restaurat.
Mi-a întins doar cartea lui de vizită.
— Dacă vreți să reveniți vreodată la meserie, sunați-mă. Am câteva piese care ar avea nevoie de o evaluare.
Am luat cartonașul.
— Mulțumesc.
Andrei a venit după mine în parcare.
— Cătălina!
M-am oprit.
— Ce faci?
— Plec acasă.
— Și eu?
— Tu ai o aniversare.
— Nu face asta.
Am râs amar.
— Ce fac, Andrei?
— Transformi o seară proastă în ceva mult mai mare.
Atunci m-am uitat la el și mi-am dat seama că încă nu înțelesese.
— Nu seara asta este problema.
— Știu că mama a exagerat.
— Nu mama ta este problema mea cea mai mare.
A tăcut.
— Tu știai cine eram când m-ai cunoscut. Știai cât muncisem. Știai ce însemna atelierul pentru mine.
— Nu ți-am cerut să renunți definitiv.
— Nu. Mi-ai cerut doar să mai aștept. Și apoi încă puțin. Și să nu vorbesc despre asta în fața mamei tale. Și să nu-i răspund când mă umilea. Și să nu stric mesele de duminică.
Andrei și-a trecut mâna peste față.
— Am vrut liniște.
— Știu.
Asta era problema.
— Ai vrut liniștea ta și ai plătit-o cu demnitatea mea.
Nu a avut răspuns.
În seara aceea am dormit în altă cameră.
A doua zi am scos din debara cutiile pe care nu le mai deschisesem de ani.
Lupa.
Pensetele.
Instrumentele mici.
Câteva suporturi.
Unele trebuiau înlocuite.
Altele aveau nevoie de curățare.
Mâna mea nu mai era aceeași.
Am sunat totuși numărul de pe cartea de vizită.
Petrescu nu mi-a pus în față o piesă neprețuită.
Mi-a adus o broșă veche din argint cu o închizătoare deteriorată și m-a întrebat dacă o pot evalua.
Am stat aproape o oră înainte să-i răspund.
— Pot.
Prima lucrare mi-a luat mult mai mult decât mi-ar fi luat cândva.
De două ori m-am oprit fiindcă degetele îmi deveniseră rigide.
Dar când am terminat, am știut că încă era acolo.
Nu dispăruse Vega.
Doar o ținusem închisă într-o cutie șapte ani.
Cu Andrei lucrurile au mers mai greu.
Prima lui reacție a fost să-mi spună că putem reveni la viața noastră normală și că el va vorbi cu mama lui.
— Viața aia era normală pentru tine, i-am spus. Pentru mine nu mai este.
Am încetat să merg la mesele de duminică.
Mărioara s-a supărat.
Apoi s-a ofensat.
Apoi i-a spus lui Andrei că îl îndepărtez de familie.
Pentru prima dată, problema nu a mai ajuns la mine.
Andrei i-a spus că poate merge singur dacă dorește, dar că nu-mi va mai cere mie să stau la masă și să accept jigniri ca să fie liniște.
A fost un început.
Nu suficient pentru a șterge șapte ani.
Dar un început.
Eu mi-am găsit un spațiu mic pentru atelier.
Nu spectaculos.
O cameră cu o fereastră mare, o masă solidă și suficient loc pentru instrumente.
Primele luni au fost grele.
Unele contacte nu mai existau.
Alții își găsiseră între timp alți restauratori.
Am luat lucrări mici.
Le-am făcut încet.
Apoi a venit încă una.
Și încă una.
Într-o după-amiază, Andrei a venit la atelier.
Nu mai fusese niciodată acolo.
Eu lucram la o brățară veche.
S-a așezat pe scaunul din colț și m-a privit câteva minute.
— Mama m-a întrebat dacă vii duminică.
N-am ridicat ochii.
— Știi răspunsul.
— Da.
A urmat liniște.
Apoi a spus:
— I-am spus că nu.
Mi-am continuat lucrul.
— Și?
— A început scandalul.
Am ridicat privirea spre el.
— Și ce-ai făcut?
— Am plecat.
Atât.
Fără discurs.
Fără să o transforme pe mama lui într-un monstru.
Fără să-mi ceară să-l felicit.
După câteva minute s-a apropiat de masa mea.
S-a uitat la penseta dintre degetele mele și la piesa minusculă pe care o țineam sub lupă.
— Uitasem ce poți să faci cu mâinile astea.
M-am oprit.
M-am uitat la ele.
Aceleași mâini care, șapte ani, căraseră farfurii în timp ce alții hotărau cât valoram.
Apoi m-am uitat la Andrei.
— Nu tu ai uitat.
Am ridicat din nou penseta.
— Eu am uitat.