Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nu am intrat peste ei.
Asta a fost primul lucru pe care am vrut să-l fac.
Să împing ușa și să-l întreb pe Radu cum putea să stea acolo și să vorbească despre mine ca despre un musafir pe care urma să-l dea afară.
Dar m-am retras.
Am ieșit din casă fără să mă audă și am stat aproape zece minute în mașină.
Nu știam unde să merg.
Mama murise când aveam 16 ani.
Iar cu tata nu mai vorbisem de aproape 12 ani.
Plecasem de acasă la 17 ani după ani de certuri. El devenise rece și autoritar după moartea mamei, iar eu ajunsesem să simt că nu mai pot respira în aceeași casă cu el.
În ultima seară îi spusesem:
— N-o să mă mai vezi niciodată.
Și aproape mă ținusem de cuvânt.
Mi-am scos telefonul.
Numărul lui era încă acolo.
Am apăsat.
A răspuns după câteva secunde.
— Alo?
Nu mi-am găsit vocea.
— Alo?
— Tata?
S-a făcut liniște.
— Anca?
În felul în care mi-a spus numele am auzit cei 12 ani dintre noi.
— Am nevoie de ajutor.
Mă așteptam la întrebări.
La reproșuri.
La „acum ți-ai amintit că ai tată?”.
În schimb a spus:
— Unde ești?
Ne-am întâlnit în aceeași după-amiază.
Îmbătrânise.
Eu probabil mă schimbasem și mai mult.
Când m-a văzut cu burta mare, s-a oprit la câțiva pași de mine.
— O să am o nepoată?
Am dat din cap.
A coborât privirea.
— Și eu aflu acum.
M-a durut.
— Știu.
Apoi i-am povestit.
N-a încercat să-mi spună ce să fac.
Asta m-a surprins cel mai tare.
— Ai unde să stai dacă pleci de acolo?
Am clătinat din cap.
— Atunci ai.
— Tata…
— Casa nu s-a mutat nicăieri, Anca.
A doua zi am vorbit cu un avocat ales de mine, nu de familia lui Radu.
Pentru prima dată am aflat clar ce însemna convenția pe care o semnasem.
Proprietățile lor rămâneau ale lor.
Atât.
Nu decidea cine era un părinte bun.
Nu hotăra unde urma să trăiască fetița noastră.
Și nimeni nu mă putea transforma în „instabilă” doar pentru că familia lui Radu repeta cuvântul suficient de des.
Mi-am pregătit lucrurile esențiale.
Nu am luat nimic ce aparținea familiei lui.
Două valize.
Actele mele.
Lucrurile copilului.
Și ecografia cu care venisem acasă în ziua aceea.
Radu a ajuns în timp ce tata mă ajuta să duc a doua valiză spre mașină.
S-a oprit în curte.
— Ce se întâmplă?
M-am întors spre el.
— Plec.
— Unde?
— Nu te privește deocamdată.
A observat apoi bărbatul de lângă mașină.
— Cine e?
— Tatăl meu.
Radu știa că nu vorbeam cu el.
Expresia i s-a schimbat.
— Anca, intră în casă.
— Nu.
— Ce naiba se întâmplă?
— Te-am auzit.
A tăcut.
Atât mi-a trebuit.
Dacă nu știa despre ce vorbeam, m-ar fi întrebat.
În schimb s-a uitat spre casă.
— Ce ai auzit?
— Destul.
— Mama vorbește multe.
Am râs fără să vreau.
— Tu erai acolo.
— Nu înseamnă că eram de acord cu tot.
— Ai întrebat ce se întâmplă cu copilul.
— Pentru că este și copilul meu!
— Exact. Și în timp ce eu încă îl port, tu discutai ce să faci dacă după naștere sunt suficient de obosită încât să par „instabilă”.
Radu s-a apropiat.
— Ai înțeles totul greșit.
— Atunci explică-mi.
A deschis gura.
N-a venit nicio explicație.
În schimb a spus:
— Mama încearcă să ne protejeze.
— Pe cine?
— Pe copil. Pe mine. Familia asta are ce pierde, Anca.
Acolo s-a terminat.
Nu la ușa biroului.
Nu când auzisem-o pe Mariana.
Atunci.
Pentru că în sfârșit Radu spusese singur ce credea.
Eu eram în afara „familiei”.
— Atunci păstrați-vă tot ce aveți de pierdut.
Am deschis portiera.
Radu m-a prins de braț.
Tata a făcut imediat un pas, dar am ridicat mâna.
Nu aveam nevoie să vorbească pentru mine.
M-am desprins singură.
— Nu mă mai atinge.
— Crezi că pleci acum și eu accept? Este copilul meu.
— Nu plec cu copilul tău, Radu. Plec însărcinată cu copilul nostru. Iar ce se va întâmpla după naștere nu va hotărî mama ta în biroul ei.
— Anca…
— Vorbim prin avocați.
Am urcat în mașină.
Tata nu spusese nimic.
Abia când am ieșit din curte m-a întrebat:
— Ești bine?
— Nu.
A dat din cap.
— Bine. Atunci nu trebuie să te prefaci.
Casa copilăriei mele arăta aproape la fel.
Aceeași poartă.
Aceiași pomi.
Aceeași bucătărie în care trântisem ușa la 17 ani.
Când am intrat în camera mea, m-am oprit.
Patul era încă acolo.
Dulapul vechi.
Pe perete se vedea chiar urma unde avusesem cândva postere.
Dar lângă pat era o cutie mare.
Pe ea era desenat un pătuț.
— Ce-i asta?
Tata s-a uitat stânjenit.
— L-am cumpărat azi.
— Azi?
— N-am știut ce trebuie. Am întrebat în magazin.
Am început să plâng.
— Nici măcar nu știi dacă rămân aici.
Tata s-a uitat la mine.
— Pătuțul poate rămâne și singur. Important era să știi că poți rămâne tu.
În săptămânile următoare, Radu a încercat toate variantele.
Mai întâi a spus că mama lui exagerase.
Apoi că eu interpretasem greșit.
După aceea că fusese speriat de schimbările care veneau odată cu copilul.
Într-un final a recunoscut că discutase cu un avocat despre despărțire.
Dar continua să spună același lucru:
— N-aș fi făcut nimic rău.
Pentru mine era suficient că fusese dispus să pregătească terenul.
Nu m-am întors.
După șapte săptămâni am născut o fetiță sănătoasă.
Tata a stat ore întregi pe holul maternității.
Când a văzut-o prima dată, n-a spus nimic.
Doar și-a scos ochelarii și și-a șters ochii.
Relația cu Radu nu s-a terminat într-o zi și nici situația copilului nu s-a rezolvat printr-o amenințare.
Au urmat avocați, discuții și multe limite de stabilit.
Radu era tatăl ei.
Asta nu dispărea odată cu căsnicia noastră.
Dar nici ceea ce făcuse nu dispărea pentru că acum spunea că îi pare rău.
Eu și fetița am rămas la tata.
Într-o după-amiază, la câteva săptămâni după ce am venit de la maternitate, l-am găsit în camera mea pe podea, înconjurat de șuruburi.
Pătuțul era pe jumătate montat.
— Instrucțiunile astea sunt făcute de oameni care urăsc bunicii, a bombănit el.
Am râs.
Fetița dormea în brațele mele.
Tata s-a ridicat greu și a împins pătuțul lângă perete.
— Unde îl vrei?
M-am uitat în jur.
În camera din care plecasem la 17 ani jurând că nu mă mai întorc niciodată.
Apoi la omul pe care nu-l mai sunasem timp de 12 ani.
— Lângă pat.
Tata l-a împins încet la locul lui.
— Aici?
Mi-am strâns fetița la piept.
— Da, tată.
Am privit pătuțul.
— Aici rămâne.