Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Elena nu mi-a răspuns imediat.
Se uita la cele două bucăți de fundă.
— Da.
Am tras scaunul și m-am așezat.
— Tu ești?
A zâmbit trist.
— M-ai întrebat deja.
— De cât timp știi cine sunt?
Asta a schimbat tot.
Elena și-a retras mâna de pe birou.
— Din prima zi.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Din prima zi?
— Te-am recunoscut când ai ieșit din apartament.
— Și n-ai spus nimic?
— Nu.
M-am ridicat.
— Elena, te caut de douăzeci de ani.
— Eu n-am știut asta.
— Ai fost aici luni întregi!
— Ca să fac curățenie.
— Și?
A ridicat privirea spre mine.
— Exact.
N-am înțeles.
— Uită-te la tine, Cătălin. Apoi uită-te la mine.
— Ce legătură are?
— Pentru tine poate nu are.
Și-a strâns portofelul.
— Prima dată când am intrat aici, te-am văzut îmbrăcat pentru serviciu. Am văzut casa. Mașina. Apoi m-am uitat la mine.
— Elena…
— Tu mă țineai minte cu funda roșie. Eu eram femeia venită să-ți spele baia.
Am vrut să-i spun că nu conta.
Dar am făcut greșeala înainte să-mi termin gândul.
— Nu mai trebuie să faci asta.
Fața ei s-a schimbat.
— Poftim?
— Pot să te ajut.
A făcut un pas înapoi.
— Vezi?
— Ce?
— Exact de asta n-am spus nimic.
— Pentru că vreau să te ajut?
— Pentru că în secunda în care ai aflat cine sunt, ai hotărât că trebuie să mă salvezi.
— Nu asta am vrut să spun.
— Dar asta ai spus.
A luat cârpa de jos.
— Elena, stai.
— Trebuie să termin.
— Lasă curățenia.
A râs fără veselie.
— Iar.
Atunci am tăcut.
Avea dreptate.
O găsisem după 30 de ani și, în mai puțin de cinci minute, începusem să hotărăsc ce ar trebui să facă cu viața ei.
— Bine, am spus. Nu-ți ofer nimic.
M-a privit suspicios.
— Doar spune-mi ce s-a întâmplat cu tine.
— De ce?
— Pentru că vreau să știu.
S-a așezat încet.
Mi-a povestit.
După ce plecasem, familia ei mai rămăsese câțiva ani în sat. Apoi veniseră inundațiile. Pierduseră casa și se mutaseră pe la rude.
Elena renunțase la școală înainte să termine liceul.
Muncise unde găsise.
Croitorie.
Magazin.
Curățenie.
Mama ei murise cu câțiva ani în urmă.
Nu fusese căsătorită.
— Și funda?
A atins bucata de pe birou.
— Am păstrat-o.
— Treizeci de ani?
— Tu ai păstrat-o?
— Da.
— Atunci de ce te miră?
Am zâmbit.
Pentru prima dată, am văzut ceva din fetița de lângă gard.
Am început să-i povestesc cum o căutasem.
Când am ajuns la oamenii plătiți să întrebe prin sat, Elena a început să râdă.
— Ai plătit oameni să mă caute?
— Da.
— Și eu veneam aici să-ți spăl cănile.
Am râs și eu.
Apoi am făcut a doua greșeală.
— Promisiunea aia…
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cătălin.
— Ce?
— Aveam zece ani.
— Știu.
— Nu, cred că nu știi.
A arătat spre fundă.
— Tu ai căutat-o pe fata asta.
Am rămas tăcut.
— Eu nu mai sunt fata cu funda roșie.
— Nici eu nu mai sunt băiatul căruia îi dădeai jumătate de corn.
— Atunci nu-mi promite nimic.
A luat jumătatea ei de fundă.
— Elena…
— Trebuie să plec.
— Te mai văd?
S-a oprit.
— Nu știu.
Și a plecat.
În următoarea marți, firma de curățenie a trimis altă persoană.
La fel și vineri.
Am avut numărul Elenei în fișa firmei.
Nu l-am folosit.
Dacă o căutasem atâția ani, puteam să mai aștept câteva zile fără să-i transform apariția într-o obligație.
După aproape două săptămâni mi-a venit un mesaj.
„Mai bei cafeaua fără zahăr?”
Am răspuns:
„De unde știi?”
„Tot așa o beai și când aveai zece ani. Numai că atunci îi spuneai cafea laptelui cu cicoare.”
Am zâmbit.
„Bem una?”
A răspuns după câteva minute.
„În oraș. Nu la tine acasă.”
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
Nu i-am oferit bani.
Nu i-am oferit serviciu.
N-am vorbit despre căsătorie.
Am vorbit despre ultimii 30 de ani.
A doua întâlnire a fost mai puțin emoționantă.
Și mai bună.
Am descoperit că Elena vorbea mult când se enerva.
Ea a descoperit că eu devenisem obsedat să ajung la timp.
Ne-am contrazis.
Am râs.
Am început, încet, să ne cunoaștem.
Nu copiii de la gard.
Oamenii care deveniserăm.
Câteva luni mai târziu am mers împreună în sat.
Școala nu mai arăta cum o țineam minte.
Clădirea fusese renovată, iar gardul vechi fusese înlocuit aproape complet.
Am găsit însă locul unde stăteam când împărțeam cornul.
Am scos din buzunar jumătatea mea de fundă.
Elena o avea pe a ei.
Le-am pus una lângă alta în palmă.
— S-ar putea coase, am spus.
Elena mi-a prins mâna.
— Nu.
— Nu?
A privit cele două bucăți.
— Lasă-le așa.
— De ce?
— Pentru că alea sunt ale copiilor de atunci.
M-am uitat la ea.
— Și noi?
Elena mi-a strâns mâna.
— Noi vedem ce facem de aici înainte.
N-am mai încercat să leg funda.
Am pus cele două jumătăți separat într-un plic.
În drum spre mașină, Elena s-a oprit lângă un magazin mic.
— Așteaptă.
S-a întors cu două cornuri.
Mi-a întins unul întreg.
— Nu-l mai împărțim?
A zâmbit.
— Acum ne permitem câte unul.
Și pentru prima dată după 30 de ani am plecat de lângă școala aceea împreună.