Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Camelia…
Numele meu spus de mama după douăzeci de ani mi s-a părut străin.
Adolescenta s-a uitat când la mine, când la ea.
— Mă cunoști, bunico?
Mama n-a apucat să răspundă.
Din spatele casei a apărut o femeie cu un coș de rufe.
S-a oprit când m-a văzut.
Am recunoscut-o după ochi.
— Larisa?
Coșul i-a alunecat din mâini.
Sora mea avea treisprezece ani când plecasem.
Acum avea treizeci și trei.
— Camelia…
Adolescenta s-a întors spre ea.
— Mamă, cine este?
M-am uitat din nou la fată.
Mamă.
Larisa era mama ei.
Am intrat în casa din care fusesem dată afară.
În sufragerie l-am găsit pe tata.
Îmbătrânise, dar l-am recunoscut imediat.
Și el m-a recunoscut.
S-a ridicat încet.
— Ai venit.
Atât.
Nici „Camelia”.
Nici „iartă-mă”.
Adolescenta se numea Denisa.
Avea 16 ani.
Exact vârsta la care fusesem eu dată afară.
Mama a rugat-o să meargă puțin în camera ei.
Denisa s-a uitat spre Larisa.
— Dar cine este?
Nimeni nu răspundea.
Am făcut-o eu.
— Sunt sora mamei tale.
Denisa a încremenit.
— Mama nu are soră.
N-am știut ce să spun.
Larisa și-a coborât privirea.
— Ba am.
Denisa s-a uitat la ea de parcă îi vorbise într-o limbă străină.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— O să-ți explic.
— Acum.
Mama a intervenit:
— Denisa…
— Bunico, tu știai?
Mama a dat încet din cap.
Fata a rămas câteva secunde în mijlocul holului.
Apoi s-a întors și a intrat în camera ei.
Nu m-a îmbrățișat.
Nici n-ar fi avut de ce.
Pentru ea eram o necunoscută despre care trei adulți tocmai recunoscuseră că îi ascunseseră existența.
Ne-am așezat în bucătărie.
Aceeași masă.
Aceeași fereastră.
— Denisa este fata Larisei? am întrebat.
Mama a răspuns:
— Da.
— Câți ani avea Larisa când a rămas însărcinată?
Tăcere.
Larisa a răspuns:
— Șaptesprezece.
M-am uitat la tata.
— Și n-ai dat-o afară.
A încleștat maxilarul.
— Nu mai începe.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Să nu mai încep?
— Au trecut douăzeci de ani.
— Pentru tine.
Mama s-a ridicat.
— Camelia…
— Nu. Vreau să înțeleg.
M-am uitat direct la tata.
— Eu aveam șaisprezece ani și eram însărcinată. M-ai aruncat în ploaie. Larisa avea șaptesprezece ani și era însărcinată. A rămas în casa asta. De ce?
— Pentru că nu s-a mai repetat greșeala, a spus mama.
Am întors capul spre ea.
— A cui greșeală?
Mama a început să plângă.
— A noastră.
Mi-a povestit că, atunci când Larisa venise acasă însărcinată, tata spusese aproape aceleași lucruri.
Rușine.
Sat.
Ce-o să spună lumea.
Și atunci mama i se pusese în față.
— I-am spus că nu mai dau încă un copil afară.
Am rămas uitându-mă la ea.
— Deci atunci ai înțeles.
— Da.
— Și pe mine de ce nu m-ai căutat?
Acolo s-a oprit.
Nu mai avea poveste pregătită.
— Mi-a fost frică.
— Patru ani?
N-a răspuns.
— Zece?
Plângea.
— Douăzeci?
— Nu știam unde ești.
— După aceea?
Mama și-a strâns mâinile.
— După aceea mi-a fost rușine.
Am dat încet din cap.
— Mie mi-a fost foame.
Tata s-a ridicat brusc.
— Ajunge.
M-am întors spre el.
— Nu. Pentru mine n-a ajuns în noaptea aia.
— Erau alte vremuri. Nu știi ce însemna într-un sat…
— Știu exact ce însemna. Eu am plătit pentru ce spunea satul.
— Ne-ai făcut de râs!
Mama a închis ochii.
Larisa a izbucnit:
— Tată!
Dar eu aproape că m-am liniștit.
După douăzeci de ani, măcar auzeam adevărul.
Nu fusese pentru binele meu.
Nu fusese ca să „învăț”.
Fusese rușinea lui.
— Și Larisa nu te-a făcut de râs?
N-a răspuns.
— Sau a doua oară a fost mai ușor să fii tată?
S-a așezat la loc.
M-am întors spre sora mea.
— Dar tu?
Larisa a început să plângă.
— Eu aveam treisprezece ani când ai plecat.
— Atunci da. După aceea ai avut optsprezece. Douăzeci. Treizeci.
— Te-am căutat pe internet.
— Și?
— Te-am găsit.
Asta m-a lovit cel mai tare.
— Când?
— Acum vreo șase ani.
Am rămas fără cuvinte.
— Șase ani ai știut unde sunt?
— Mi-a fost frică să-ți scriu.
— De mine?
— De ce o să-mi spui. De ce o să mă întrebi. Eu am rămas aici. Eu am primit exact lucrul pe care ție ți l-au refuzat.
Acolo nu mai aveam ce să spun.
Pentru prima dată în ziua aceea, Larisa nu încerca să se scuze.
— Am fost lașă, a spus. Și eu am greșit.
Ușa camerei s-a deschis.
Denisa stătea în prag.
Nu știam cât auzise.
— De ce nu mi-ați spus că există?
Larisa și-a șters obrajii.
— Pentru că am tot amânat adevărul.
— Și ea are copii?
M-am uitat spre Denisa.
— Am o fată. Ioana. Are douăzeci de ani.
— Deci am o verișoară?
— Da.
S-a așezat pe scaunul cel mai îndepărtat de mine.
Am vorbit aproape o oră.
Nu i-am povestit toate lucrurile urâte.
Nu era datoria ei să care istoria noastră.
Când m-am ridicat să plec, mama a venit până la ușă.
— Te mai întorci?
M-am uitat la ea.
— Nu știu.
Și era adevărul.
Tata nu s-a ridicat.
Larisa m-a condus până la poartă.
Denisa a venit după noi.
Înainte să urc în mașină, mi-a spus:
— Pot să am numărul tău?
I l-am dat.
Atât.
N-am îmbrățișat pe nimeni.
N-am iertat pe nimeni.
Am plecat.
Trei zile mai târziu, seara, telefonul meu a vibrat.
Era un număr necunoscut.
„Bună. Sunt Denisa.”
Am rămas cu telefonul în mână.
A venit al doilea mesaj:
„Mama mi-a spus că pot să-ți scriu.”
Apoi al treilea:
„Pot să vorbesc cu Ioana? N-am avut niciodată o verișoară.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am strigat-o pe fiica mea.
— Ioana, vino puțin.
— Ce s-a întâmplat?
I-am întins telefonul.
A citit.
— Cine e Denisa?
M-am uitat la ea.
Douăzeci de ani, părinții mei hotărâseră cine are voie să știe că exist.
De data asta, nu mai hotărau ei.
— Verișoara ta, i-am spus. Cred că ar vrea să te cunoască.