Andrei nu și-a cunoscut niciodată mama.Nu avea nici măcar o fotografie cu ea.Nici o amintire.Nici o poveste frumoasă.Știa doar atât: a plecat când el s-a născut.Când era mic și îi vedea pe ceilalți copii alergând spre mamele lor la poarta școlii, Andrei rămânea câteva secunde pe loc. Îi privea în tăcere, fără să spună nimic.Într-o zi, pe când avea vreo șapte ani, a întrebat încet:— Mamaie… eu de ce nu am mamă?Bunica Anica s-a oprit din curățat cartofi.S-a uitat la el, iar în ochii ei s-a strâns o tristețe pe care nu voia să i-o arate.S-a apropiat de el și l-a mângâiat pe cap.— Ai, mamă… ai. Doar că uneori Dumnezeu lasă mamele în alte locuri…Andrei nu a înțeles prea bine atunci.Dar a înțeles altceva.Că bunica lui era mereu acolo.Casa lor era mică.La capătul satului.Cu pereți crăpați de vreme și o sobă care trosnea iarna.Nu aveau multe.Dar bunica Anica avea două mâini muncite și o inimă care părea că nu se termină niciodată.În fiecare dimineață se trezea înaintea lui.Îi călca uniforma de școală cu un fier vechi, încălzit pe plita sobei.Îi pregătea pachețel: o felie de pâine cu untură, uneori cu zahăr.Iar dacă avea noroc, mai strecura și un măr din grădină.— Să ai putere la școală, mamă, îi spunea.Andrei pleca la școală cu ghiozdanul în spate și se întorcea mereu cu aceeași întrebare pe care bunica o rostea de la ușă:— Ai mâncat?Dacă era bolnav, bunica nu dormea.Stătea lângă el cu o cârpă rece pe frunte, îi ștergea brobonelele de febră și îi șoptea:— Trece… mamaie e aici.În serile lungi de iarnă, când vântul bătea prin ferestre, bunica îi spunea povești.Despre oameni buni.Despre răbdare.Despre cum un om valorează cât bine face altora.Andrei nu avea mamă.Dar avea o femeie care îl iubea mai mult decât pe ea însăși.Anii au trecut.Băiatul cu ghiozdanul a crescut.A învățat.A muncit.Nu i-a fost ușor. Dar fiecare pas pe care îl făcea îl făcea cu un gând în inimă:să nu o dezamăgească pe bunica Anica.Când a plecat prima dată din sat, la muncă, bunica i-a pus în buzunar o iconiță mică.— Să te păzească Dumnezeu, mamă.Andrei a luat iconița și a îmbrățișat-o.— Mă întorc repede, mamaie.Și chiar s-a întors.De fiecare dată.Pentru că omul poate pleca din satul lui…dar nu pleacă niciodată de lângă cei care l-au crescut.Anii au trecut și mai repede.Andrei a devenit un bărbat așezat.Un om muncitor, respectat.Dar ceva nu s-a schimbat niciodată:nu a uitat cine i-a fost mamă când nu avea mamă.În dimineața de 8 Martie, Andrei a oprit mașina în fața porții vechi de lemn.Curtea era la fel.Găinile scurmau prin praf.Grădina abia înmugurise.Casa mică părea și mai mică decât o ținea minte.Bunica Anica a ieșit pe prispă, cu baticul legat sub bărbie.S-a uitat spre poartă și a zâmbit.— Măi Andrei… ai venit, mamă?În mâinile lui era un buchet mare de flori.Roz. Albe. Luminoase.Cele mai frumoase flori din tot satul.S-a apropiat de ea.Bătrâna s-a mirat.— Dar ce-i cu ele, mamă?Andrei i le-a întins.— Sunt pentru matale.Femeia a râs încet.— Vai de mine… nu trebuia să te cheltui măi băiete, doar să te văd și mi-e de ajuns.Andrei a zâmbit și a cuprins-o după gât, așa cum făcea când era copil.A rămas o clipă așa.Cu fruntea lipită de baticul ei.Apoi a spus încet:— Mamaie…Bătrâna s-a uitat la el.— Matale ești adevărata mea mamă.Ochii bunicii s-au umplut de lacrimi.Nu a spus nimic.Doar l-a strâns la piept, cu aceleași mâini care cândva îi călcau uniforma și îi ștergeau febra.Pentru că uneori…mamele nu sunt cele care te nasc.Sunt cele care:îți pregătesc pachețelul,îți veghează somnul când ești bolnav,îți țin loc de lume atunci când lumea te părăsește.În acea zi de 8 Martie, într-un sat mic din România,o bătrână cu batic pe cap ținea în mâini cel mai frumosbuchet de flori.Nu pentru că era scump.Ci pentru că era plin de recunoștință.Iar Andrei știa un lucru sigur:mama care l-a născut l-a părăsit.