Măi fată… dar tu nu ai pic de rușine? Unde pleci la ora asta?Și-a îndulcit apoi vocea, fals, cu un aer de grijă:— Vai de capul copilului tău… cu așa mamă…Așa a început.Tanti Marioara, de la etajul unu, nu era neapărat o femeie rea.Dar era genul acela de om care știa tot ce mișcă în bloc.Nu pentru că îi spunea cineva.Ci pentru că… urmărea.În blocurile vechi, din beton crăpat și scări reci, nu exista liniște adevărată.Se auzea fiecare pas.Fiecare ușă.Fiecare oftat.Și, mai ales… fiecare poveste devenea, mai devreme sau mai târziu, subiect.De câteva săptămâni, se mutase o fată nouă.Irina.Tânără, frumoasă, mereu îngrijită.Nu vorbea mult cu vecinii.Saluta politicos și trecea mai departe.Dar Marioara observase ceva.Nu ziua.Ci noaptea.Aproape în fiecare seară, după ora 11… se auzeau pașii ei.Tac… tac… tac…Cobora scările grăbită, dar elegantă.Cu capul în jos.De parcă nu voia să fie văzută.Marioara își spunea în gând:„Iar pleacă…”„Nu e lucru curat…”„Copil acasă și ea umblă noaptea…”Pentru că știa și ea un lucru:Irina avea un copil.O fetiță mică, de vreo 7 ani.Și de acolo… restul poveștii și l-a construit singură.Fără dovezi.Dar cu multe păreri.Într-o seară rece, când blocul era aproape adormit, Marioara stătea în întuneric, lângă ușă.Aștepta.Și i-a auzit din nou pașii.Tac… tac… tac…A deschis ușa brusc.Irina era acolo.Îmbrăcată frumos.Cu un palton elegant și o geantă mică.Marioara a măsurat-o din priviri.Și a aruncat cuvintele:— „Măi fată… dar tu nu ai pic de rușine? Unde pleci la ora asta?”Apoi, cu voce dulce, dar tăioasă:— „Vai de capul copilului tău… cu așa mamă…”Irina s-a oprit.Ca și cum cineva i-ar fi pus o greutate pe piept.A rămas o clipă nemișcată.Și atunci…pentru prima dată, Marioara a văzut altceva.Nu hainele.Nu machiajul.Ci oboseala.O oboseală adâncă… care nu se vede ziua.Irina a strâns geanta.— „Nu plec de plăcere…” a spus încet.Marioara a ridicat din sprâncene.— „Așa ziceți toate…”Irina a inspirat adânc.— „Lucrez… sunt asistentă la spital. Pe tură de noapte.”Marioara a tăcut o secundă.Dar nu suficient cât să înțeleagă.— „Și trebuie să te aranjezi așa pentru spital?” a spus ironic.Irina a ridicat privirea.Ochii îi erau umezi.— „Da. Pentru că, înainte de tură, mai fac și curățenie la o clinică privată.”— „Și acolo… dacă nu arăți bine, nu te țin.”Cuvintele au căzut greu.Marioara nu mai zâmbea.Irina a continuat, cu voce calmă, dar frântă:— „Ziua sunt mamă.”— „Îi fac mâncare… o duc la școală… o ascult când plânge că îi e dor de tatăl ei…”A făcut o pauză.— „Noaptea… sunt tot ce pot să fiu ca să nu-i lipsească nimic.”Marioara simțea cum i se strânge stomacul.Irina a spus încet:— „Mă aranjez pentru ea… nu pentru lume.”— „Să nu mă vadă obosită.”— „Să creadă că sunt bine.”Liniștea s-a așezat pe scară.Greu.Irina a făcut un pas.Apoi s-a oprit.— „Știți ce doare cel mai tare?”— „Nu munca.”— „Nu nopțile.”— „Ci că oamenii cred că știu… fără să întrebe.”Și a plecat.Tac… tac… tac…Marioara a rămas în ușă.Fără replică.În noaptea aceea… n-a mai dormit.Dimineața, când a văzut fetița Irinei coborând scările, cu ghiozdanul mare în spate și cu codițe strâmbe, a simțit ceva în piept.— „Bună dimineața…” a spus copilul zâmbind.Și atunci…Marioara a simțit rușine.Nu pentru Irina.Pentru ea.În aceeași zi, a făcut ceva rar.A gătit.A pus într-o oală supă caldă… și niște plăcinte.Și s-a dus la ușa Irinei.A bătut încet.Irina a deschis.Obosită.Dar blândă.Marioara a înghițit greu:— „Fată… iartă-mă.”A ridicat oala.— „Am judecat… și n-am știut.”Irina a rămas tăcută o clipă.Apoi… a zâmbit.— „Mulțumesc…”Marioara a intrat puțin.Fetița era la masă.— „Mami, miroase minunat!” a spus ea fericită.Și atunci…Marioara a simțit că ceva s-a schimbat.Nu în bloc.În ea.Din ziua aceea, nu a mai stat la ușă.Și când auzea pașii noaptea…nu mai judeca.Doar gândea:„Du-te, mamă… și vino cu bine.”Pentru că nu toți cei care pleacă noaptea greșesc.Unii doar luptă.Dacă ai citit până aici…