Oana și-a dus calm mâna spre telefonul aflat în suportul de pe bord.
— Vă rog să nu atingeți autoturismul. Tot ce se întâmplă este înregistrat.
Cei doi au râs.
— Crezi că ne impresionezi cu o cameră de bord? a spus Ionescu.
— Nu. Cu înregistrarea audio și video transmisă în timp real.
Popescu n-a părut impresionat.
— Ieși din mașină!
— Înainte, vă rog să vă prezentați și să-mi spuneți motivul opririi, conform legii.
Agentul și-a pierdut răbdarea.
— Eu pun întrebările aici!
A ridicat din nou brațul, hotărât să lovească geamul.
În aceeași clipă, telefonul Oanei a început să sune.
Pe ecran apărea un singur cuvânt:
Inspectoratul.
Ea a activat difuzorul.
— Doamna procuror, ați ajuns la punctul de verificare? se auzi vocea unui bărbat.
Cei doi polițiști au încremenit.
Popescu a făcut un pas înapoi.
— Da, răspunse Oana. Sunt oprită de doi agenți care încearcă să mă scoată cu forța din mașină, fără să-mi comunice motivul și fără să respecte procedurile.
La celălalt capăt al firului se lăsă o tăcere scurtă.
— Îmi puteți spune numerele lor de identificare?
Oana le-a citit calm, privind direct spre ecusoanele de pe uniforme.
Ionescu a început să pălească.
Popescu și-a îndreptat șapca și și-a schimbat complet tonul.
— Cred că este o neînțelegere…
Vocea din telefon l-a întrerupt.
— Domnilor agenți, sunt chestorul Marin. Rămâneți pe loc. O echipă de control pleacă acum spre dumneavoastră.
Niciunul nu mai scoase vreun cuvânt.
Timp de douăzeci de minute, pe șosea s-a auzit doar vântul.
Apoi au sosit două autospeciale și o mașină fără însemne.
Din ea a coborât un comisar, însoțit de doi inspectori de la control intern.
Au cerut imediat camerele corporale ale agenților.
Popescu a bâiguit că bateria se descărcase.
Ionescu a susținut că uitase camera pornită în mașină.
Inspectorul i-a privit sever.
— Interesant. Camera doamnei procuror a funcționat însă fără întrerupere.
Oana a coborât în sfârșit din autoturism.
Și-a prezentat legitimația.
Era procuror în cadrul unei structuri specializate care investiga chiar abuzurile comise de funcționari publici.
În ultimele luni coordonase mai multe dosare privind comportamentul unor polițiști care depășiseră limitele legii.
Inspectorii au verificat imediat documentele pe care Popescu le declarase „false”.
Erau perfect autentice.
Mai mult, pe înregistrare se vedea clar cum acestea îi fuseseră smulse din mână înainte ca măcar să fie examinate.
Popescu încerca să explice.
— Am crezut că…
— Dumneavoastră nu trebuia să credeți, îl întrerupse inspectorul. Trebuia să respectați legea.
În mai puțin de o oră, cei doi agenți au fost conduși la sediul inspectoratului pentru cercetări disciplinare și penale.
Înainte de a pleca, Oana s-a apropiat de ei.
Nu zâmbea.
— Uniforma nu vă oferă dreptul să umiliți oameni. Ea vă obligă să-i protejați.
Popescu a coborât privirea.
Pentru prima dată în acea seară, nu mai avea nimic de spus.
Oana s-a urcat în mașină și și-a continuat drumul.
Nu simțea satisfacție.
Doar convingerea că legea trebuie să fie aceeași pentru toți, indiferent dacă cel care o încalcă poartă uniformă sau nu.
Iar pentru cei doi polițiști, acea noapte avea să rămână începutul unei anchete care le-a schimbat definitiv cariera.