Alexandru le-a privit pe rând, încercând să-și păstreze calmul.
— Dacă voiați doar să vorbim, nu era nevoie să mă legați.
Bruneta a zâmbit pentru prima dată.
— Ba era. Dacă te vedeam cu uniforma și arma în mână, nu puteam fi sigure că ne vei asculta până la capăt.
Roșcata i-a desfăcut încet legăturile.
— Dacă am fi vrut să-ți facem rău, nu mai stăteam acum de vorbă.
Alexandru și-a frecat încheieturile.
— Atunci spuneți-mi cine sunteți.
Femeile s-au privit între ele.
Cea mai tânără a intrat în bordei și s-a întors cu o fotografie veche, îngălbenită.
I-a întins-o.
În imagine apăreau patru oameni în fața unei cabane forestiere.
Un bărbat în uniformă de pădurar, o femeie și două fetițe.
Alexandru a încremenit.
L-a recunoscut imediat pe bărbat.
Era tatăl lui.
— De unde aveți fotografia asta?
Bruneta a oftat.
— Pentru că noi suntem cele două fetițe din fotografie. Iar femeia este mama noastră.
Alexandru a rămas fără cuvinte.
— Dar tata spunea că familia aceea a dispărut după un incendiu…
— Așa a vrut să creadă lumea, l-a întrerupt roșcata.
Au intrat în bordei.
Pe masă era un dosar gros, legat cu sfoară.
Bruneta l-a desfăcut.
— Acum șapte ani am aflat că tatăl tău murise. Atunci am început să te căutăm pe tine.
Alexandru răsfoia documentele fără să înțeleagă.
Procese-verbale.
Hărți.
Fotografii.
Într-un plic era și o scrisoare.
Scrisul îi era cunoscut.
Era al tatălui său.
„Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt. Fiule, există un adevăr pe care nu am avut curajul să ți-l spun. În urmă cu treizeci de ani am fost obligat să ascund trei persoane într-o zonă izolată a pădurii. Tatăl lor fusese martor într-un dosar împotriva unei grupări care tăia ilegal lemn și amenința martorii. După ce a fost ucis, familia lui nu mai era în siguranță.”
Alexandru a ridicat privirea.
Bruneta continua povestea.
— Tatăl tău ne-a construit aceste bordeie. Ne aducea medicamente, semințe și tot ce aveam nevoie. Ne-a spus că într-o zi îi vei lua locul.
— De ce nu ați plecat după ce pericolul a trecut?
Roșcata a zâmbit amar.
— Pentru că, între timp, pădurea devenise casa noastră. Iar oamenii uitaseră că existăm.
Cea mai tânără a turnat ceai fierbinte în trei căni.
— Dar acum nu mai putem rămâne aici. Suntem bătrâne, iar eu nu știu să mă descurc singură.
Alexandru a închis dosarul.
Toată viața îl considerase pe tatăl lui un om tăcut și sever.
Abia atunci înțelesese de ce pleca atât de des în pădure fără explicații.
A petrecut două zile în poiană.
A reparat acoperișurile.
A verificat sobele.
A vorbit ore întregi cu cele trei femei.
Înainte să plece, le-a făcut o promisiune.
— Nu vă voi obliga să părăsiți locul acesta. Dar nici nu vă voi mai lăsa singure.
În lunile următoare a obținut toate aprobările necesare pentru ca așezarea să fie înregistrată oficial.
Le-a dus un generator, panouri solare și provizii.
Un medic venea periodic să le consulte.
Iar el le vizita în fiecare săptămână.
Într-o seară de toamnă, stătea cu ele în fața focului.
Bruneta i-a zâmbit.
— Vezi? Îți spuneam că n-o să regreți că ai venit în poiana asta.
Alexandru a privit flăcările.
Avea dreptate.
În ziua aceea nu găsise doar trei femei ascunse de lume.
Găsise ultima pagină din povestea tatălui său și un adevăr care îi dăduse, în sfârșit, sens multor întrebări rămase fără răspuns.