Notarul și-a dreaptat ochelarii și a repetat calm ultima frază, de parcă voia să fie sigur că au auzit bine.
„Casa din sat, terenul, economiile din bancă și toți banii strânși în ultimii ani se lasă Mariei Ionescu, fiica vecinului, în semn de recunoștință pentru grija și sprijinul oferit până în ultima clipă.”
În birou s-a făcut liniște.
Victoria a clipit des, ca și cum ar fi citit greșit un mesaj pe telefon. Ana a rămas cu gura întredeschisă. Daniel a încremenit.
— Cum adică? a izbucnit Ana prima. Cine e Maria?
Notarul a ridicat privirea din acte.
— Domnișoara care a avut grijă de mama dumneavoastră. A dus-o la medic, i-a făcut cumpărături, i-a plătit facturile când pensia nu ajungea. Este menționat clar în testament.
Victoria a simțit cum i se urcă sângele în obraji.
— Și noi? Noi ce primim?
Notarul a întors pagina.
— Fiecare dintre dumneavoastră primește câte un plic lăsat personal. Atât.
Trei plicuri simple, albe, au fost puse pe birou.
Ana l-a desfăcut prima. Înăuntru era o fotografie veche. Ea, mică, în clasa întâi, ținută de mână de mama ei, în fața școlii din sat. Pe spate scria: „Să nu uiți niciodată de unde ai plecat.”
Ana a simțit un nod în gât.
Victoria a deschis și ea plicul. O brățară veche, din argint, pe care mama o purta mereu la sărbători. Și un bilețel: „Pentru zilele în care vei înțelege că timpul cu cei dragi e mai scump decât orice vacanță.”
Mâna i-a început să tremure.
Daniel a rămas ultimul. În plicul lui era o scrisoare. Scrisul mamei, ușor tremurat.
„Dragul meu băiat,
Știu că viața te-a făcut tare. Dar să nu lași inima să ți se facă piatră. Eu te-am iubit mereu, chiar dacă n-am știut să-ți spun cum trebuie. Casa nu e pentru cine are dreptul pe hârtie, ci pentru cine a fost lângă mine când mi-a fost greu.”
Daniel a înghițit în sec.
În clipa aceea, toți trei au înțeles.
Maria nu le furase nimic.
Ei plecaseră demult.
Au ieșit din birou fără să-și vorbească. Afară era frig, deși era primăvară. Vântul bătea aspru printre clădiri.
Victoria și-a amintit cum mama o suna seara și ea spunea grăbită: „Te sun eu mâine.” Mâinele acela nu mai venise niciodată.
Ana și-a amintit cum închidea conversațiile când mama începea să-i spună că o dor picioarele.
Daniel și-a amintit ultima dată când fusese acasă. Plecase repede, iritat, fără să se uite înapoi.
Pentru prima dată, niciunul nu se mai gândea la bani.
Casa aceea mică din sat, cu pridvor și viță-de-vie, nu mai însemna avere. Însemna toate duminicile pierdute, toate telefoanele neterminate, toate drumurile amânate.
După câteva zile, s-au dus împreună în sat.
Nu pentru avere.
Pentru mormânt.
Au stat tăcuți, cu capetele plecate. Fără reproșuri. Fără ceartă.
Maria era acolo, cu flori proaspete în mână. I-a privit cu teamă, dar Daniel a fost primul care a vorbit.
— Mulțumim că ai fost lângă ea.
Fata a dat din cap, cu ochii în lacrimi.
— Nu eram singură. Ea m-a ajutat când tata a fost bolnav. Așa am simțit că e normal.
Atunci au înțeles ceva simplu, dar greu.
Dragostea nu se împarte prin lege.
Se arată.
Au plecat din sat altfel decât veniseră.
Nu mai aveau casă de împărțit.
Dar aveau o lecție care valora mai mult decât toți banii din lume.
Și, pentru prima dată după mulți ani, au început să se sune între ei.
Nu din obligație.
Ci din dor.