O fotografie înrămată cu grijă atârna deasupra patului. În ea, eu și Alina zâmbeam, îmbrăcate ca mire și mireasă, ținându-ne de mână în fața bisericii din sat. Fețele noastre erau tinere, pline de speranță, vise și promisiuni.
Am simțit cum îmi slăbesc picioarele. M-am apropiat încet, mâinile mele tremurânde atingând sticla rece a ramei.
„De ce o mai ții?”, am întrebat, abia peste o șoaptă.
Alina a zâmbit amar și a spus:
„Nu o pot arunca. A fost singura zi în care m-am simțit completă.”
Am tăcut, incapabil să găsesc un răspuns. O cană de ceai aburia ușor în colțul camerei, iar un halat de baie atârna pe spătarul unui scaun. Totul era simplu, dar curat.
„Nu te-ai recăsătorit?”, am întrebat, încercând să par nonșalant.
„Nu”, a răspuns ea simplu. Apoi a adăugat oftând:„Nu toată lumea primește o a doua șansă la dragoste.”
Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice altceva. M-am așezat pe marginea patului, holbându-mă la podea în timp ce ploaia bătea în geam.
„Nici eu”, am spus în cele din urmă.
O tăcere grea s-a lăsat. Doar sunetul ploii umplea camera, ca o muzică tristă.
Apoi am observat o jucărie de pluș veche și uzată, așezată pe noptieră. Un ursuleț de pluș mic, roz.
„Al cui este ursulețul de pluș acela?”, am întrebat, uimită.
Alina s-a uitat înapoi și a spus:„Fetița pe care am adoptat-o acum trei ani.”
Am rămas fără cuvinte.
„A fost o decizie dificilă”, a continuat ea. Dar într-o zi treceam pe lângă orfelinat. Am văzut-o – mică, slabă, cu o păpușă stricată în brațe. Am știut imediat că trebuie să o duc acasă.
„Unde este acum?”
Alina a zâmbit slab.
„La școală. O cheamă Mara. Are opt ani.”
Am simțit cum mi se strânge inima. O parte din mine voia să fug, să plec înainte ca trecutul să mă înghită din nou. Dar o altă parte voia să rămână, să repare tot ce fusese stricat.
„Și voi locuiți aici, doar voi doi?”
„Da, dar ne descurcăm. Nu avem multe, dar avem pace.”
M-am ridicat și m-am uitat din nou la fotografie. Mă simțeam vinovat. Poate că eu eram cel slab. Poate că dragostea noastră nu a murit niciodată, ci doar a fost acoperită de durere și tăcere.
„Alina”, am spus încet, privind-o în ochi. „Dacă ți-aș spune că nu te-am uitat niciodată, m-ai crede?”
A făcut o pauză de câteva secunde, apoi și-a mușcat buza.
„Nu-mi spune cuvintele pe care le-am așteptat prea mult, Mihai.”
M-am apropiat de ea, i-am luat mâinile reci în ale mele și i-am spus:„Acelea nu sunt cuvinte. E adevărat. Am fost prost. M-am ascuns în muncă, în singurătate, dar în fiecare zi te-am căutat în alții.”
Lacrimile i-au umplut ochii. A vrut să spună ceva, dar nu a putut. În loc de cuvinte, și-a lipit fruntea de pieptul meu.
Ploaia s-a oprit. Liniștea s-a așternut peste tot. În acel moment, am știut că nu vreau să plec.
Trecutul nu putea fi schimbat, dar prezentul era în mâinile noastre.
După câteva minute, o voce subțire s-a auzit de după ușă:„Mamă, sunt aici!”
O fetiță cu părul legat în două codițe a intrat în cameră. Când m-a văzut, s-a oprit, ușor jenată.
Alina a zâmbit printre lacrimi.
„Mara, este… un vechi prieten.”
Fetița s-a apropiat și mi-a întins o bomboană din mânuța ei mică.
„Domnule. Aceasta este ultima mea, dar o vom împărți.”
Apoi am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani de zile: pace.
Viața nu ne oferă întotdeauna ceea ce ne dorim, dar uneori, când inimile noastre rămân deschise, ne oferă o a doua șansă – chiar și atunci când credeam că totul este pierdut.