Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Mamă… stai puțin. Cine este omul ăsta?
Marius s-a oprit lângă mine și s-a întors spre Oana.
Pentru câteva secunde, niciunul n-a spus nimic.
— Sunt Marius, a răspuns el. Valeria m-a crescut când eram copil.
Am văzut cum expresia Oanei se schimbă. Își amintea de el, bineînțeles. Doar că ultima dată când îl văzuse era un adolescent slab, cu haine primite de la alții și cu un rucsac pe care îl purta peste tot.
— Marius? Tu ești?
— Da.
Oana a coborât privirea spre mine.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus că îl suni?
Întrebarea m-a lovit mai tare decât ar fi trebuit.
— Pentru că atunci când te-am sunat pe tine, Oana, încă mai credeam că nu va trebui să sun pe nimeni altcineva.
A tăcut.
Marius nu știa ce se întâmplase la ușă. Nu-i spusesem la telefon. Îi spusesem doar că incendiul îmi distrusese casa și că nu aveam unde să merg.
S-a uitat când la mine, când la Oana.
— Valeria nu rămâne aici?
Oana și-a strâns brațele în jurul trupului.
— Nu e chiar atât de simplu. Camera liberă e biroul lui Radu și noi nu eram pregătiți pentru…
— Nu trebuie să explici, am întrerupt-o.
Mi-am ridicat geanta.
— Hai, Marius.
El a luat-o din mâna mea.
— Unde mergem? am întrebat când am ajuns la mașină.
S-a uitat la mine de parcă întrebarea era absurdă.
— Acasă la mine.
— Pentru câte zile?
— Pentru câte ai nevoie.
Atât.
Fără calcule. Fără suspine. Fără să-mi spună cât costase covorul lui.
În mașină, am stat câteva minute fără să vorbesc. Apoi Marius m-a întrebat ce se întâmplase.
I-am povestit despre incendiu.
Despre pompieri.
Despre vecinii care mă ajutaseră să scot ce mai putea fi salvat.
Despre Oana n-am spus nimic.
Dar Marius înțelesese.
— Știi ce-mi amintesc eu cel mai bine din prima zi când am ajuns la tine? m-a întrebat.
Am zâmbit slab.
— Că n-ai vrut să mănânci.
— Nu. Ușa.
M-am întors spre el.
— Ce ușă?
— Ușa casei. Am stat în curte și te-am întrebat dacă trebuie să-mi las pantofii afară. Erau rupți și plini de noroi.
Îmi aminteam.
Marius avea doisprezece ani și venise la noi după ce trecuse deja prin mai multe familii de plasament. În prima seară, își ținuse geaca pe el aproape două ore, convins că urma să plece din nou.
— Și tu mi-ai spus: „Intră odată, măi băiete. Podeaua se spală.”
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu-mi mai aminteam replica.
El o ținuse minte aproape treizeci de ani.
Marius locuia într-o casă mare la marginea Bucureștiului. Când am ajuns, mi-a arătat camera de oaspeți, mi-a adus prosoape și mi-a spus că a doua zi mergem să-mi cumpăr strictul necesar.
— Nu vreau să cheltuiești bani cu mine.
— Atunci nu-i spune cheltuială.
— Și cum să-i spun?
A zâmbit.
— Restituire cu întârziere.
În noaptea aceea am dormit pentru prima dată după incendiu.
Dimineața aveam șapte apeluri nepreluate de la Oana.
Am sunat-o.
— Mamă, trebuia să-mi spui cine vine după tine.
— De ce?
A urmat o tăcere.
— Am căutat pe internet. Am văzut cine este Marius acum.
Atunci am înțeles.
Nu faptul că plecasem o făcuse să mă sune de șapte ori.
Ci mașina.
Costumul.
Numele pe care îl găsise pe internet.
— Oana, dacă Marius ar fi venit cu autobuzul, m-ai fi sunat?
— Ce întrebare e asta?
— Una foarte simplă.
N-a răspuns.
— Nu vreau să ne certăm, i-am spus. Ești copilul meu și te iubesc. Dar ieri n-am venit să-ți cer bani. N-am venit să mă mut la tine pentru totdeauna. Îți ceream un pat după ce îmi arsese casa.
— Mamă, eu…
— Și tu te-ai uitat la pantofii mei.
De data aceasta, tăcerea ei a durat mult.
— Îmi pare rău, a spus în cele din urmă.
Am crezut-o.
Dar un „îmi pare rău” nu șterge întotdeauna ceea ce ai aflat despre un om.
În săptămânile următoare am început să pun lucrurile în ordine. Aveam o asigurare pentru casă, iar despăgubirea urma să acopere o parte importantă din reconstrucție. Economisisem și eu ceva.
Marius s-a oferit imediat să plătească restul.
Am refuzat.
— Atunci măcar lasă-mă să te ajut cu oamenii, materialele și toate drumurile astea, a insistat el.
Asta am acceptat.
Nu voiam o vilă. Nu voiam o gospodărie luxoasă și nici să-mi cumpere cineva o viață nouă.
Voiam casa mea înapoi.
Mai simplă, mai sigură și cu aceeași prispă pe care băusem cafeaua cu soțul meu atâția ani.
Marius s-a ocupat de echipe și de acte, iar eu am ales fiecare lucru care urma să intre în casa aceea.
Oana a venit după aproape o lună.
Nu cu Radu.
Singură.
A coborât din mașină și a rămas câteva clipe privind muncitorii.
— Pot să vorbesc cu tine?
Ne-am așezat pe două scaune lângă ce mai rămăsese din vechea grădină.
— Mi-a fost rușine să vin, mi-a spus.
N-am răspuns.
— Știu cum a sunat ce ți-am spus atunci.
— Nu contează cum a sunat. Contează că ai spus-o.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Radu nici măcar nu mi-a spus să nu te primesc. Eu am dat vina pe el pentru că mi-a fost rușine să recunosc că eu eram cea care nu voia să-mi dau viața peste cap.
Asta m-a surprins.
Pentru prima dată nu mai încerca să se apere.
— Am devenit atât de preocupată să am o casă perfectă, încât atunci când mama mea a venit la ușă după ce și-a pierdut casa, eu am văzut niște pantofi murdari.
Am lăsat-o să vorbească.
Nu ne-am îmbrățișat imediat.
Nu i-am spus că totul era uitat.
Dar i-am făcut o cafea.
Unele lucruri se repară așa: încet.
Casa mea a fost gata după câteva luni.
În ziua în care m-am mutat, Marius a venit cu o cutie.
— Ce-ai mai cumpărat?
— Nimic scump.
Înăuntru era un preș simplu pentru intrare.
Pe el nu scria nimic. Era doar un preș obișnuit, gros și rezistent.
Am început să râd.
— Ca să nu murdăresc podeaua?
Marius a râs și el.
— Nu. Ca să aibă oamenii unde să-și șteargă pantofii înainte să intre. Pentru că în casa asta oamenii intră.
L-am privit și mi-am amintit de băiatul de doisprezece ani care stătuse cândva în curtea mea, cu pantofii plini de noroi, neștiind dacă avea voie să treacă pragul.
— Marius, de ce ai venit atât de repede după mine în ziua aceea?
Zâmbetul i-a dispărut.
— Pentru că tu ai fost prima persoană din viața mea care m-a așteptat cu ușa deschisă.
A privit spre casa nouă.
— Eu doar am făcut același lucru.
De data aceea n-am mai încercat să-mi ascund lacrimile.
Fiica mea rămânea fiica mea. Relația noastră avea nevoie de timp, dar începusem să o reconstruim și pe ea.
Iar Marius nu-mi datora nimic.
Asta înțelesesem cel mai târziu.
Tot binele pe care i-l făcusem când era copil nu fusese un împrumut pe care trebuia să mi-l restituie.
Și totuși, într-o zi în care eu rămăsesem fără casă, tocmai copilul căruia îi deschisesem cândva ușa fusese omul care nu mă lăsase afară.