Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Andrei rămăsese în picioare, cu mâna întinsă spre dosar.
— Ina, nu deschide dosarul ăla!
Natalia s-a întors imediat spre el.
— De ce?
Pentru prima dată în cele două seri de când îmi spusese că mă părăsește, Andrei n-a mai avut un răspuns pregătit.
— Pentru că sunt lucruri personale, a spus.
— Destul de personale încât să nu le știe femeia cu care vrei să-ți începi viața nouă?
Am tras scaunul și m-am așezat.
— Stai liniștit. Nu am de gând să citesc extrase de cont la cină.
Natalia îl privea deja altfel.
— Atunci ce este acolo?
Am deschis dosarul.
— Ieri, după ce Andrei mi-a spus că pleacă, am făcut ceva ce trebuia să fac de mult. Am verificat exact care este situația noastră financiară înainte să începem divorțul.
Andrei s-a așezat încet.
— Ina, nu e treaba ei.
— Ba cred că este. Mai ales dacă i-ai promis că vă mutați împreună și că după divorț lucrurile vor fi foarte simple.
Natalia a încremenit.
Nu trebuia să-mi confirme nimic. Expresia ei o făcuse deja.
— Mi-ai spus că apartamentul se vinde, a spus ea încet.
M-am uitat la Andrei.
Acolo era prima surpriză și pentru mine.
— Asta i-ai spus?
— Am spus că vom vedea ce facem cu el.
— Nu, Andrei, a răspuns Natalia. Mi-ai spus că după divorț îl vindeți, îți iei partea și cumpărăm ceva al nostru.
Am scos primul document.
— Atunci avem o problemă.
Apartamentul în care locuiserăm șaptesprezece ani nu fusese cumpărat împreună.
Îl primisem de la părinții mei înainte de căsătorie. După nuntă îl renovaserăm, îl mobilaserăm și devenise „casa noastră”. Atât de mult, încât probabil Andrei începuse să uite un amănunt simplu.
Era bunul meu.
— Apartamentul nu intră la împărțeală așa cum i-ai prezentat tu, am spus. Este al meu.
Natalia s-a uitat la el.
— Mi-ai spus că jumătate este a ta.
— Am investit bani aici! a izbucnit Andrei.
— Și asta se poate discuta și dovedi în cadrul divorțului. Dar nu poți promite jumătate din apartament ca și cum ai avea deja cheia de la o casă nouă în buzunar.
Am pus documentul deoparte.
— Dar nici măcar asta nu este partea care m-a făcut să pregătesc cina.
Andrei și-a trecut palma peste frunte.
Știam gestul acela.
Îl făcea când era prins.
— Ce mai e? a întrebat Natalia.
Am scos câteva foi.
Firma lui Andrei nu mergea atât de bine pe cât lăsase să se înțeleagă în ultimul an.
Existau facturi neachitate, rate pentru mașină și alte obligații care începuseră să se adune. Nu era ruinat și nici în pragul falimentului, dar imaginea bărbatului prosper care putea abandona o viață și cumpăra alta din mers era o poveste.
Iar în ultimele luni cheltuise mult.
Restaurante. Weekenduri. Cadouri.
În timp ce mie îmi spunea că firma trece printr-o perioadă dificilă și că trebuie să fim atenți la bani.
Natalia s-a făcut roșie.
— Cadourile pe care mi le-ai făcut…
— Nu te acuz pe tine, i-am spus. Nici nu aveai de unde să știi ce îmi spunea mie acasă.
Andrei m-a privit furios.
— Ce încerci să demonstrezi? Că sunt sărac?
— Nu.
Mi-am împreunat mâinile.
— Încerc să aflu de ce ai avut nevoie să minți două femei în același timp.
S-a făcut liniște.
Asta era partea care mă durea.
Nu apartamentul.
Nu banii.
Nici măcar diferența de vârstă dintre mine și Natalia.
Timp de luni întregi, Andrei îmi spusese mie că trebuie să economisim, iar ei îi construise imaginea unui bărbat care avea totul sub control.
Mie îmi spusese că mariajul nostru murise încet.
Ei îi spusese că era deja practic liber.
Își construise două versiuni ale aceleiași vieți și așteptase ca noi să nu le comparăm niciodată.
Natalia și-a împins scaunul în spate.
— Cât din ce mi-ai spus este adevărat?
— Natalia, discutăm acasă.
Ea a râs scurt.
— Care casă, Andrei?
Nu m-am putut abține.
Mi-am coborât privirea ca să nu zâmbesc.
— Putem vorbi singuri? m-a întrebat el.
— Putem. După ce terminăm cina.
— Cum poți fi atât de calmă?
Asta era întrebarea pe care o așteptasem.
— Pentru că ieri m-ai văzut doar ca pe femeia pe care o părăsești. Și ai presupus că voi fi prea ocupată să plâng ca să pun întrebări.
Natalia s-a ridicat și și-a luat geanta.
— Eu plec.
Andrei s-a ridicat după ea.
— Stai puțin.
— Nu.
S-a uitat spre mine.
— Ina, îmi pare rău.
— Nu tu mi-ai promis șaptesprezece ani, Natalia.
A dat încet din cap și a plecat.
Andrei a rămas lângă masă.
Câteva secunde mai târziu s-a auzit ușa de la intrare.
— Ești mulțumită? m-a întrebat.
— Nu.
Și chiar nu eram.
Nu simțeam victoria spectaculoasă pe care poate și-o imagina cineva într-un asemenea moment.
Simțeam doar oboseală.
— Mâine mă întâlnesc din nou cu avocata, i-am spus. Vom începe divorțul și vom stabili corect ce avem de împărțit. Nu vreau să te las fără nimic și nici să te distrug. Vreau doar să nu mai hotărăști singur ce se întâmplă cu lucrurile care ne privesc pe amândoi.
S-a uitat spre dosar.
— Și noi?
Am rămas câteva clipe tăcută.
Cu o zi înainte, întrebarea aceea m-ar fi sfâșiat.
Acum suna aproape straniu.
— „Noi” trebuia să existe înainte să existe Natalia.
A coborât privirea.
În următoarele săptămâni, n-a fost nimic spectaculos.
Au fost discuții, acte, evaluări și multe seri în care am plâns singură după ce închideam ușa.
Șaptesprezece ani nu dispar într-o cină.
Dar nici nu trebuie să dispară.
Trebuie doar să înceteze să-ți conducă următorii șaptesprezece.
Natalia nu a rămas cu Andrei. Am aflat mult mai târziu și, sincer, nu m-am bucurat.
Nici nu mă interesa dacă aceea fusese „pedeapsa” lui.
Pentru mine, cea mai importantă seară rămăsese alta.
Ultima dată când ne-am întâlnit pentru a pune la punct detaliile separării, Andrei m-a întrebat:
— De ce ai invitat-o atunci? Ca să mă umilești?
— Nu.
Am închis dosarul dintre noi.
— Pentru că timp de șaptesprezece ani ai spus că sunt o femeie inteligentă ori de câte ori voiai să tac și să accept.
L-am privit în ochi.
— În seara aceea am decis, în sfârșit, să mă port ca una.