Nina a ridicat paharul, dar în loc să-l ducă la buze, l-a ținut suspendat în aer o clipă care a părut o eternitate.
Inima îi bătea atât de tare încât simțea că o aud și ceilalți.
S-a uitat la Grigore.
Zâmbea.
Advertisements
Dar nu era un zâmbet cald. Era ceva rece, calculat. Ca și cum știa exact ce urma să se întâmple.
Atunci, în Nina s-a rupt ceva.
— Stai, — a spus ea, destul de tare încât să o audă și cei din jur.
Vocea i-a tremurat, dar nu s-a oprit.
— Înainte să bem… vreau să spun ceva.
Sala s-a liniștit ușor. Tatăl ei a râs:
— Ia uite, mireasa are emoții!
Dar Nina nu-l mai auzea.
S-a ridicat în picioare.
Ținea paharul în mână, dar nu-l mai privea. Îl ținea ca pe o dovadă.
— Grigore, — a spus ea, privind direct la el, — vrei să bei tu primul din paharul meu?
Un murmur ușor a trecut prin sală.
Grigore a clipit scurt.
— Ce prostii sunt astea? — a zis el, zâmbind forțat. — Hai, nu mai face scenă.
— Bea tu primul.
Vocea ei devenise mai sigură.
Tatăl ei s-a încruntat:
— Nina, ce faci?
Dar ea nu s-a întors.
— Dacă tot e ziua noastră… hai să bem din același pahar.
Grigore a încercat să râdă.
— Lasă teatrul, lumea așteaptă.
Și-a ridicat paharul lui, dar nu s-a atins de al ei.
Asta a fost momentul.
Nina a simțit cum adevărul se așază, greu, dar clar.
— Pentru că știi ce e în el, nu?
Tăcere.
Totală.
Parcă și muzica s-a oprit.
Grigore s-a înroșit.
— Ai înnebunit?
— Ai pus ceva în paharul meu.
Vocea ei era acum calmă. Aproape liniștită.
— Te-am văzut.
O minciună.
Dar a funcționat.
Grigore a dat cu pumnul în masă:
— Nu mai spune prostii!
— Atunci bea.
Nina i-a întins paharul.
Toți se uitau.
Nu mai râdea nimeni.
Grigore s-a uitat în jur. La oameni. La tatăl ei. La pahar.
A ezitat.
Și în clipa aceea, totul s-a terminat.
Pentru că toți au văzut.
Nina a pus paharul jos.
— Eu nu beau.
Apoi s-a întors spre invitați:
— Îmi pare rău… dar nunta asta nu mai are loc.
Tatăl ei s-a ridicat brusc:
— Ce tot spui?!
Nina s-a uitat la el, și pentru prima dată după mult timp, ochii ei nu mai erau goi.
— Tata… Sergiu nu a murit întâmplător.
Cuvintele au căzut ca un trăsnet.
Grigore a înlemnit.
— Ce vrei să spui? — a șoptit tatăl.
— Vreau să spun că omul ăsta… — a arătat spre Grigore — nu e cine crezi.
Apoi a făcut un pas înapoi.
— Și eu nu o să-mi distrug viața din nou.
A lăsat paharul pe masă.
Și a plecat.
În urma ei, sala a rămas încremenită.
Grigore nu a mai spus nimic.
Pentru că, uneori, nu ai nevoie de dovezi.
Doar de un moment în care adevărul iese la suprafață.
Iar Nina, în sfârșit, alesese să trăiască.