Matei a ridicat privirea încet.
Nu mai era doar un copil în acel moment.
Era calm.
Prea calm.
Advertisements
— Șah — a spus simplu.
Un murmur a trecut prin mulțime. Alexandru s-a aplecat brusc peste tablă. Ochii îi alergau de la o piesă la alta.
— Nu… nu se poate…
A mutat rapid, aproape nervos. Mâinile îi tremurau ușor.
Matei nu s-a grăbit.
A luat un pion. L-a împins înainte.
— Șah din nou.
Respirația lui Alexandru devenise grea. Pentru prima dată, nu mai părea stăpân pe situație. Costumul lui scump nu mai impresiona pe nimeni. Oamenii începuseră să șușotească.
— Îl bate copilul…
— Nu e posibil…
Un bătrân din mulțime a dat din cap încet, de parcă înțelegea ceva ce ceilalți nu vedeau încă.
Alexandru a mai făcut o mutare. Greșită.
Matei nici măcar nu a clipit.
— Mat.
Cuvântul a căzut greu.
Liniște.
Apoi… rumoare.
Telefonul cuiva a căzut pe jos. O femeie și-a dus mâna la gură. Cineva a început să aplaude, timid, apoi tot mai tare.
Alexandru a rămas nemișcat.
Privirea lui era pierdută.
— Nu… nu… asta nu e corect… — a bâiguit.
Matei s-a ridicat.
— Ați spus că jucăm pe bune.
Vocea lui era calmă, dar fermă.
Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
Din spatele mulțimii, un bărbat în vârstă s-a apropiat încet. Sprijinit într-un baston, cu ochii limpezi.
Matei s-a luminat la față.
— Bunicule…
Bătrânul s-a apropiat de tablă și a privit poziția finală. A zâmbit ușor.
— Frumos jucat.
Apoi s-a întors spre Alexandru.
Și zâmbetul i-a dispărut.
— Nu mă mai recunoști?
Alexandru a clipit de câteva ori. Apoi fața i s-a schimbat brusc.
— Tu… nu se poate…
Mulțimea a amuțit din nou.
— Eu sunt cel pe care l-ai scos din casă acum 20 de ani — a spus bătrânul. — Constructorul care ți-a făcut prima clădire. Cel pe care nu l-ai plătit niciodată.
Un fior a trecut prin oameni.
— Ai luat tot. Casa, munca, demnitatea. Și ai crezut că nu se întoarce nimic.
Alexandru a făcut un pas înapoi.
— Eu… nu… nu-mi amintesc…
— Ba îți amintești — a spus bătrânul, apăsat. — Pentru că atunci aveai același zâmbet.
Matei stătea drept lângă el.
— Bunicul m-a învățat șahul — a spus încet. — Dar m-a învățat și altceva… că oamenii ca dumneavoastră pierd întotdeauna, chiar dacă durează.
Liniște totală.
Alexandru a căzut în genunchi.
La propriu.
Nu mai era nici urmă de aroganță. Doar un om înfrânt.
— Îmi pare rău… — a spus cu voce frântă.
Dar nimeni nu l-a mai ascultat.
Matei s-a întors spre mulțime.
— Nu vreau banii.
Toți au rămas surprinși.
— Vreau doar să lăsați oamenii din cartier în pace.
Un murmur de aprobare a crescut imediat.
Toate telefoanele erau acum îndreptate spre Alexandru.
Presiunea era uriașă.
Omul care părea de neclintit… cedase.
A închis ochii.
— Contractul… se anulează — a spus încet.
Aplauzele au izbucnit.
Puternice.
Sincere.
Matei a zâmbit pentru prima dată.
Nu triumfător.
Ci liniștit.
Ca și cum știa de la început că adevărata victorie nu era despre șah.
Era despre dreptate.