Cristina, patruzeci și șase de ani, psiholog. Avea o privire pătrunzătoare și o expresie calmă. Nu mă așteptasem ca întrebările ei să fie mai adânci decât simplul „Cu ce te ocupi?”.
Se uita direct în ochii mei și vorbea încet, aproape în șoaptă:
— De ce ești aici? Nu mă refer la „cauți pe cineva”, ci la motivul pentru care îți este greu să fii singur.
Am rămas descumpănit. Nimeni nu mă întrebase așa. De obicei, femeile mă întrebau despre venituri sau obiceiuri. De data asta, era ca și cum cineva privea într-un loc în care nici eu nu mai umblasem de mult.
— Probabil pentru că am nevoie de cineva care să fie alături de mine nu din milă, i-am spus, ci pentru că amândoi am ales asta.
— Înseamnă că nu cauți o persoană, ci un sens. A zâmbit. Asta e rar.
Ne-am plimbat de-a lungul promenadei de seară, fără să ne atingem mâinile și, ciudat, era mai multă apropiere între noi decât în toate întâlnirile mele anterioare.
Dar, după o săptămână, Cristina mi-a scris că nu era pregătită pentru o relație. Asculta prea multă durere la muncă pentru a-i mai rămâne putere și pentru povestea altcuiva.
Și am înțeles — avea dreptate.
A șasea întâlnire a fost cu Maria, cincizeci și doi de ani, juristă. Puternică, sigură pe ea, stăpână pe conversațiile despre muncă. Dar, sub scutul logicii, îi simțeam oboseala.
Când chelnerul a adus cafeaua, fără să ridice privirea, a spus:
— Mă simt bine singură. Doar câteodată mi se pare că trebuie să încerc. Ca să demonstrez că nu sunt frântă.
Aș fi vrut să-i spun că nu avea de demonstrat nimic nimănui. Dar am dat doar din cap.
Am vorbit despre călătorii, despre filme vechi și ne-am despărțit în liniște.
Fără falsitate.
Fără „sună-mă mâine”.
Fiecare întâlnire nu mai lăsa doar o simplă amprentă, ci o urmă clară în suflet. Ca într-un caiet de laborator: dată, nume, o notă scurtă — și concluzia de rigoare.
Totul se repeta.
Totul era ciclic.
Apoi a fost Ioana.
Cincizeci și unu de ani. Vorbăreață, vioaie, cu un râs ușor și contagios. Ne-am întâlnit din întâmplare. Stăteam la coadă pentru cafea, ea și-a scăpat paharul de carton și, râzând, a spus:
— Măcar așa m-a observat cineva.
Din fraza asta a început o scenă ca dintr-un film.
Am mers la plimbare prin ploaie, ne-am ascuns sub aceeași umbrelă și am râs atât de tare, încât trecătorii se întorceau să ne privească.
Fără așteptări.
Fără profiluri.
Totul era simplu.
Nu m-a întrebat cât câștig, nici dacă am fost căsătorit. Vorbeam despre nimicuri, despre vreme, despre cât de ciudat este să îmbătrânești când, în interior, te simți același tânăr de treizeci de ani.
Ne-am văzut din nou.
Apoi a treia oară.
Și chiar ea a spus, pe neașteptate, ceea ce mă temeam să aud:
— Ești un om bun. Dar nu mai vreau să încerc să fiu cu cineva. Mă simt împăcată când sunt singură.
A zâmbit — nu rece, ci sincer, ca un om care, în sfârșit, a înțeles cine este.
Am privit-o cum se îndepărta pe strada unde luminile se reflectau în asfaltul ud. Și, pentru prima dată, nu am simțit nicio amărăciune.
Doar o liniște blândă.
În săptămânile următoare, am încetat să mai deschid aplicațiile și să derulez profiluri. Apartamentul gol nu mai suna ca o sentință. Mă obișnuisem cu liniștea — acum era ceva onest în ea.
Într-o seară, stăteam la fereastră, ascultând cum ploaia bătea în pervaz. Telefonul a vibrat.
Număr necunoscut.
— Salut. Sunt Cristina. Putem să bem o cafea fără motive? Fără profiluri, fără sensuri.
Am zâmbit.
Uneori, cercurile chiar se închid. Și poate că nu se închid pentru dragoste, nu pentru statutul de „într-o relație”, ci doar ca să ai în viață pe cineva căruia să-i poți spune:
„Nu te grăbi. Hai doar să fim alături.”
Acum înțeleg că singurătatea nu este dușmanul. Este doar o oglindă. În ea vezi că nu ești pierdut, dacă poți să-ți întâlnești propria privire și să nu o întorci.
Poate, într-o zi, va fi o a zecea întâlnire.
Sau poate nu.
Dar acum nu îmi mai este frică.
Pentru că, în sfârșit, am învățat să fiu cu cea mai importantă persoană — cu mine însumi.