Mi-am ținut privirea fixă asupra lor, fără să mai simt nevoia să mă apăr. Adrian părea că abia își mai poate controla respirația, iar Corina încă încerca să găsească o explicație care să transforme totul într-o neînțelegere.
Dar adevărul nu mai putea fi ascuns.
— Vila aceasta nu îi aparține lui Adrian, am spus rar. Este trecută integral pe numele meu.
Corina s-a uitat rapid spre el.— Dar mi-a spus că a cumpărat-o după divorț…
Am clătinat încet din cap.— Din păcate, nu acesta este singurul lucru despre care te-a mințit.
Adrian a făcut un pas spre mine.— Ioana, te rog… nu aici…
— Ba exact aici, am răspuns. Pentru că aici ai construit toate minciunile astea.
Am deschis dosarul pe care îl țineam în brațe și am întins câteva documente pe masă.
— Extrase bancare, transferuri și acte semnate de tine. Ai scos bani din companie și i-ai ascuns în conturi despre care credeai că nu voi afla niciodată.
Corina privea foile fără să mai înțeleagă nimic.— Adrian… spune ceva…
El tăcea.
Iar tăcerea aceea spunea mai mult decât orice explicație.
— Bijuteriile, vacanțele, mașina pe care i-ai oferit-o… toate au fost plătite cu bani luați ilegal din firmă, am continuat.
Corina și-a dus mâna la piept.— Nu… nu poate fi adevărat…
— Ba da. Și autoritățile au deja toate dovezile.
Adrian a ridicat privirea speriat.— Ai mers la poliție?
Am inspirat adânc.— Nu eu te-am distrus. Ai făcut-o singur în momentul în care ai crezut că nimeni nu va afla.
Camera devenise sufocant de tăcută.
Corina s-a îndepărtat încet de el, ca și cum omul din fața ei devenise un străin.— M-ai mințit în legătură cu tot…
El a încercat să-i atingă brațul.— Ascultă-mă…
Ea s-a retras imediat.— Nu mă atinge.
Atunci s-a auzit soneria.
Puternică. Hotărâtă.
Adrian a închis ochii pentru o clipă, de parcă știa deja cine se află la ușă.
M-am dus să deschid.
Doi polițiști stăteau în prag.
— Doamna Marinescu?
— Da.
— Avem mandat pentru domnul Adrian Petrescu.
M-am dat la o parte fără să spun nimic.
Totul s-a petrecut repede după aceea. Întrebări scurte, pași apăsați, zgomotul cătușelor și expresia pierdută a unui om care înțelesese prea târziu că fiecare alegere are un preț.
Adrian nu a protestat.
Poate pentru că știa că nu mai avea ce să nege.
După ce ușa s-a închis în urma lor, casa a rămas într-o liniște ciudată.
Corina stătea lângă masă, cu lacrimile curgând fără să le mai ascundă.— Îmi pare rău… a spus încet. Eu chiar nu am știut.
Am privit-o câteva secunde și am dat din cap.— Știu.
Nu ea îmi furase viața. Doar se îndrăgostise de omul greșit.
— Ce o să faci acum? m-a întrebat.
M-am uitat în jurul meu.
La pereții pe care îi alesesem eu.La casa pentru care muncisem ani întregi.La liniștea care începea, în sfârșit, să nu mai doară.
— O să încep din nou, am spus.
Corina a plecat fără alte cuvinte.
Am rămas singură în bucătărie și mi-am pregătit o cafea. Aburul se ridica încet din cană, iar pentru prima dată după foarte mult timp nu mai simțeam furie, nici trădare.
Doar libertate.
Și poate că aceea a fost adevărata victorie: nu că am pierdut mai puțin decât credeam, ci că am realizat cât de mult din mine încă îmi aparținea.