…despre ea.
Ana a simțit cum îi alunecă pământul sub picioare. Nu era genul care să fie curios sau suspicios, dar tonul lor, apropierea lor, felul în care Mihai își trecea mâna peste frunte – toate acestea o făceau să se simtă rău.
„Mamă, nu mă mai pot ascunde”, a spus Mihai încet. „Oricum va afla.”
Ana și-a ținut respirația. Pentru o clipă, a vrut să se grăbească spre ei, dar ceva a ținut-o pe loc, ca și cum ar fi avut nevoie să audă totul.
„Și ce-i vei spune?” a întrebat Stela tăios, dar cu o urmă de frică. „Că nu mai ai bani? Că ai făcut o prostie? Că ai datorii?”
Ana a simțit un nod în stomac. Datorii? Ce datorii?”
Mihai și-a coborât privirea.
„M-am gândit să ghicesc.” „Am vrut să-i fac o surpriză, să-i cumpăr ceva frumos de Crăciun.” Dar am greșit. Și acum m-au sunat și mi-au spus că vin după bani. Nu mai pot acoperi nimic…
Soacra mea a oftat adânc.
„Ana nu merită asta. E o fată muncitoare. Ne-a ajutat pe toți.”
Ana a simțit cum i se dau lacrimile în ochi. Pentru o secundă, durerea de cap a revenit brusc.
„Știu, mamă… Dar mi-e teamă să-i spun. Mi-e teamă că va crede că am mințit-o intenționat.”
„Ei bine… ai mințit-o, Mihai”, a răspuns Stela scurt. „O minciună e o minciună. Dar dacă îi spui acum, nu te va mai putea ajuta.”
Ana a simțit cum îi amorțesc mâinile. Ajutor? Despre ce era vorba?
Mihai a continuat:
„Îi voi spune după weekend. Ne vom cumpăra niște timp. Poate voi avea niște bani până atunci.” „Poate vor vinde mașina, poate… nu știu.”
Ana nu mai auzea. A îndurat tremurând. A făcut câțiva pași înapoi, trăgând adânc aer în piept. Nu știa dacă să intre și să-i înfrunte sau să plece și să-și organizeze gândurile.
A ales să plece.
S-a dus în fundul grădinii, unde creșteau mai mulți meri bătrâni. Acolo, adăpostită de crengi, a lăsat lacrimile să curgă. Mâinile îi tremurau. Se simțea trădată, dar nu din cauza banilor… ci din cauza minciunii. Pentru că Mihai făcuse totul singur, în loc să-i spună. În loc să fie o echipă.
S-a așezat pe un buștean și a încercat să respire adânc. După câteva minute, și-a șters fața. Nu era genul care să fugă de probleme. Și nu era gata să renunțe la bărbatul ei.
Așa că s-a ridicat și s-a întors în curte. Ușa a scârțâit ușor. Mihai și Stela s-au întors spre ea, încremeniți.
„Ana?!” „Cum… când ai venit?”, bâlbâi Mihai, palid ca o pânză.
„A răspuns calm, dar ferm, timp de câteva minute. Am auzit totul.”
Soacra lui și-a coborât privirea, jenată. Mihai s-a apropiat de ea cu pași mici, parcă de frică să nu o piardă.
„Ana, eu… nu am vrut să mă ascund de tine. Am vrut doar…”
Ea a ridicat o mână, oprindu-l.
„Mihai, nu e vorba de bani. Nu e vorba de datoria asta, fie că e vorba de 8.000 de lei sau orice altceva. E vorba de tine cum păstrezi totul pentru tine, ca și cum n-am fi o echipă. Ca și cum aș fi un străin.”
Mihai și-a mușcat buza și a încercat să nu plângă.
„Am greșit… știu că am greșit.”
Ana l-a privit câteva secunde. Apoi a făcut ceva la care nici el, nici Stela nu se așteptau. L-a luat în brațe.
„Mihai… oamenii greșesc. Important e să nu ne ascundem unul de celălalt. Dacă mi-ai fi spus, am fi putut găsi o soluție împreună. „Asta fac familiile.”
A izbucnit în lacrimi, sprijinindu-și fruntea de umărul ei. Stela și-a șters ochii cu colțul șorțului.
„Ne vom descurca”, a continuat Ana. „Vom vinde ce nu ne trebuie, vom economisi, vom munci mai mult, vom vedea. Cel mai important lucru este să fim sinceri. Să nu ne mai rătăcim pe drum.”
Mihai a dat din cap, incapabil să scoată un cuvânt.
Ana a zâmbit, un zâmbet cald, sincer – primul ei din ziua respectivă.
„Acum, hai să mergem la bucătărie. Din moment ce suntem aici… hai să bem măcar un ceai și să ne gândim la un plan. Dar împreună. „Ca o familie adevărată.”
Și când s-au așezat la masă, în casa veche, cu ceaiul fierbinte și lumina blândă pătrunzând pe fereastră, Ana a simțit ceva ce nu mai simțise de mult timp: pace. Pace care venea din adevăr, nu din fuga de acasă.
Și pentru prima dată după mult timp, a simțit că totul va fi bine. Pentru că nu mai era singură în lupta ei. Și familia, oricum ar fi ea, atunci când se unește… mută munții din loc.