Am coborât din taxi cu o bătaie în urechi. Mirosul de praf și frunze umede atârna în aer. Clădirea nu părea deloc un loc vesel: ferestre vechi, uși grele, vopsea decojită. Cu toate acestea, râsetele copiilor se auzeau din curte.
L-am văzut pe Andrei coborând din mașină. Nu avea undițe la el. Doar un rucsac. A luat o geantă mare din portbagaj și a intrat pe poarta de fier, salutându-l pe portar ca pe un vechi prieten.
Am stat pe trotuar, cu genunchii încremeniți. Gândurile mele mergeau în toate direcțiile. Ce făcea el aici? De ce a mințit?
Am făcut câțiva pași și m-am apropiat de poartă. Portarul, un bărbat de cincizeci de ani, s-a uitat la mine curios.
„Vine în fiecare sâmbătă”. Aceste cuvinte au răsunat în capul meu.
Am intrat. Holul mirosea a mâncare gătită și a săpun ieftin. Pe pereți atârnau desene pentru copii: case, flori, soare. Nici urmă de semne sau lozinci străine. Doar chestii simple, românești.
Din sală au venit voci și aplauze. Am urcat încet și m-am uitat prin uşă.
Andrei stătea pe jos, înconjurat de vreo zece copii. Avea mânecile suflecate și avea acel zâmbet pe care îl vedeam rar acasă. Un băiețel cu piciorul în ghips râdea zgomotos, iar o fetiță cu codițe îi arăta un desen.
„Este cea mai frumoasă barcă pe care am văzut-o vreodată”, a răspuns el.
Łódź. Pe peste. Am simțit un nod în gât.
O femeie în halat de baie s-a apropiat de mine.
Am simțit lacrimile curgându-mi în ochi.“De ce… de ce nu a spus nimănui?”
M-am uitat din nou la el. A scos din geantă caiete, creioane și dulciuri. Copilul l-a întrebat:— Nene Andrei, vei veni și tu sâmbăta viitoare?— Dacă picioarele mele pot suporta, cu siguranță voi veni.
Atunci am înțeles. „Pescuitul” era de fapt modul lui de a evita explicațiile, laudele și întrebările. Undițele erau doar o simplă poveste.
M-am întors acasă cu autobuzul, copleșită de emoție. Când Andrei a venit seara, ca de obicei, l-am privit altfel. Mai atent. Mai cald.
După ce Sofia a adormit, i-am spus Anei adevărul. Totul. Fără ezitare.
a plâns Ana. Dar nu din cauza durerii. Din mândrie.
„Mama…” șopti ea. — De aceea l-am iubit.
Duminică dimineață, Ana a pus un plic pe masă.
— O parte din economii. Pentru copii. Și… data viitoare vom merge cu tine.
Andrei a tăcut o clipă, apoi a zâmbit. Zâmbetul acela sincer, fără umbră.
Atunci am știut sigur: uneori, cele mai mari adevăruri sunt ascunse în cele mai simple minciuni. Și familia nu slăbește atunci când adevărul iese la lumină – devine mai puternică.