„Am crescut”, a răspuns el aspru. — Cu Laura, sunt bărbat.
Acum sunt pe vârf și tu nu ești nimic!
Ana nu a spus altceva.
A intrat în dormitor, a deschis dulapul și i-a întins o geantă mare.
Mihai a rămas o clipă surprins. Nu se aștepta ca ea să fie calmă.
A plecat, trântind ușa așa cum a făcut Laura. Dar de data asta, Ana nu a căzut.
S-a așezat la masă, și-a făcut o cafea și și-a sunat avocatul. Recomandat de un prieten. O persoană simplă, directă, fără cuvinte goale.
În decurs de o săptămână, plângerea lui Mihai fusese deja demontată din toate părțile.
Facturi – false.
Sume – exagerat.
„Investiții” – absurd.
Opinia expertului a fost clară.
Apartamentul a aparținut Anei. Fără conversații.
Când Mihai a primit apelul oficial, a început să sune.
Vestea. Apeluri pierdute. Voce tremurată.
Ana nu a răspuns.
Procesul nu a durat mult.
Judecătorul a clasat cazul într-o singură ședință.
Laura nu a apărut.
Se pare că „treburile” lui Mihai au fost doar cuvinte. Banii nu existau. Nunta a fost amânată. Apoi anulat.
Într-o seară, Ana a deschis larg ferestrele.
Ea a aerisit casa.Ea a spălat podelele.A pus deoparte tablourile bunicii ei, unul câte unul.
Pentru prima dată după mult timp, apartamentul era doar al ei.Și viața este aceeași.
Nu se mai simțea supărată.Doar pace.
Și o simplă certitudine:Uneori pierzi oameni ca să nu te pierzi pe tine însuți.