Am făcut un pas înapoi și mi-am scos telefonul.
Un singur apel. Asta a fost tot.
„Sunt eu. Sunt în Constanța. Începe.”
Nu am mai spus nimic.
Am întors spatele vilei și am ieșit încet, măsurat, în timp ce muzica și râsul se estompau în noapte. Furia nu mai fierbea. Se potolise. Rece. Senin.
Dimineața m-a găsit într-un mic hotel pe o stâncă, cu cafea amară pe față și marea cenușie în ochi.
Exact la ora opt, telefonul meu a vibrat.
„Gata.”
Asta a fost tot.
M-am întors.
Poarta vilei era larg deschisă. Mașinile dispăruseră. Un proces-verbal lipit de ușă. Executor judecătoresc. Sigilii. Conturi blocate. Averi confiscate.
Asta e tot.
Bogdan și „doamna în verde” stăteau pe trotuar, cu valizele lângă ei, cu fețele palide. El țipa în telefon. Ea plângea, machiajul îi curgea pe obraji.
Nimeni nu m-a recunoscut.
Am trecut pe lângă ei și am ieșit în curte.
Dorina stătea pe o bancă, încă legată în șorț, ținând în mână o cană spartă. Se uita în gol.
Când m-a văzut, nu a țipat.
Nu a leșinat.
S-a ridicat încet și a făcut un pas spre mine.
„Radu…?”
Asta a fost tot ce a reușit să spună.
Am luat-o în brațe și, pentru prima dată în doisprezece ani, m-am simțit ca acasă.
Am stat acolo mult timp. Fără un cuvânt.
Apoi i-am scos șorțul și l-am aruncat pe bancă.
„Să nu mai porți niciodată așa ceva.”
Apoi a plâns. Acel plâns adânc, până la piept, care durează ani de zile să se formeze.
Bogdan a intrat mai târziu în curte. Fără curaj. Fără o expresie de stăpân.
„Părinte…”
M-am uitat la el.
„Ai lăsat-o pe mama ta să se facă servitoare în casa ei.”
A vrut să spună ceva. S-a oprit.
„Casa asta e pe numele mamei tale. Banii mei sunt închiși unde trebuie. O iei de la capăt.”
„Unde să merg?”
„Oriunde vrei tu. Dar nu aici.”
S-a întors și a plecat.
În următoarele zile, am aflat totul. Cum au forțat-o. Cum au amenințat-o cu datorii. Cum au obligat-o să semneze. Cum au bătut-o.
Am dus-o la doctor. La poliție. La notar.
Am schimbat încuietorile.
Am deschis ferestrele.
Am lăsat lumina să intre.
Într-o dimineață, Dorina a ieșit în curte cu o ceașcă de cafea curată, fără șorț, fără frică. S-a uitat la mine și a zâmbit timid.
„Crezi că va fi bine?”
Am luat-o de mână.
„Nu cred. Știu.”
Și pentru prima dată după doisprezece ani de moarte, viața a început din nou.