Notarul își potrivi ochelarii și repetă cu calm ultima propoziție, ca pentru a se asigura că au auzit corect.
„Lăsăm casa la țară, pământul, economiile la bancă și toți banii economisiți în ultimii ani Mariei Ionescu, fiica vecinului, ca o expresie de mulțumire pentru grija și sprijinul acordat până în ultima clipă”.
A fost liniște în birou.
Victoria clipi des, de parcă ar fi citit greșit mesajul de pe telefon. Ana stătea cu gura căscată. Daniel încremeni.
Notarul ridică privirea din documente.
—Tânăra domnișoară care a avut grijă de mama ta. A dus-o la medic, a făcut cumpărăturile și și-a plătit facturile când pensia nu era suficientă. Acest lucru este precizat clar în testament.
Victoria simți cum sângele îi curge pe obraji.
Notarul a întors pagina.
— Fiecare dintre voi primește un plic adresat personal. Asta e tot.
Pe birou erau trei plicuri albe simple.
Ana a deschis-o prima. Înăuntru era o fotografie veche. Ea, o fetiță în clasa întâi, ținută de mama ei în fața unei școli din sat. Pe spate scria: „Nu uita niciodată de unde vii”.
Ana simți un nod în gât.
Victoria a deschis și plicul. O brățară veche de argint pe care mama ei o purta mereu în vacanță. Și o notă: „Pentru zilele în care înțelegi că timpul cu cei dragi este mai valoros decât orice vacanță”.
Mâna ei a început să tremure.
Daniel a fost ultimul rămas. În plicul lui era o scrisoare. Scrisul mamei ei, ușor tremurând.
„Dragul meu băiat,
Știu că viața te-a făcut mai puternic. Dar nu-ți lăsa inima să se transforme în piatră. Te-am iubit mereu, chiar dacă nu știam cum să-ți spun. Această casă nu este pentru cei care au dreptate pe hârtie, ci pentru cei care au fost acolo pentru mine când am avut dificultăți.”
Daniel înghiți în sec.
În acel moment, toți trei au înțeles.
Maria nu le-a furat nimic.
Au plecat cu mult timp în urmă.
Au părăsit biroul fără să vorbească între ei. Afară era frig, deși era primăvară. Vântul a suflat prin clădiri.
Victoria și-a amintit că mama ei a sunat-o seara și i-a spus grăbit: „Te sun mâine”. Că mâine nu a venit niciodată.
Ana și-a amintit că a încheiat conversațiile când mama ei a început să-i spună că o dor picioarele.
Daniel și-a amintit ultima dată când a fost acasă. A plecat repede, iritat, fără să se uite înapoi.
Pentru prima dată, niciunul dintre ei nu s-a gândit la bani.
Căsuța aceea de la țară, cu pridvorul și cu viță de vie, nu mai însemna bogăție. Însemna toate duminicile irosite, toate apelurile neterminate, toate călătoriile amânate.
După câteva zile, au plecat împreună în sat.
Nu pentru avere.
Spre mormânt.
Stăteau în tăcere, cu capetele plecate. Fără remuşcări. Fara argumente.
Maria era acolo, cu flori proaspete în mână. Ea i-a privit cu teamă, dar Daniel a vorbit primul.
— Îți mulțumesc că ai fost alături de ea.
Fata a dat din cap și ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Nu am fost singur. M-a ajutat când tatăl meu era bolnav. Asta am simțit, era normal.
Apoi au înțeles ceva simplu, dar dificil.
Dragostea nu este împărțită prin lege.
Se vede.
Au plecat din sat altfel decât cei care au ajuns.
Nu mai aveau o casă împreună.
Dar au învățat o lecție care valorează mai mult decât toți banii din lume.
Și pentru prima dată după mulți ani au început să se sune.
Nu din simțul datoriei.
Dar din dor.