Am apăsat butonul fără să clipesc.
Transfer complet.
Confirmare prin SMS.
Cod introdus.
În câteva secunde, banii au dispărut din contul comun. Erau în contul meu personal, înființat cu ani în urmă, „pentru zile proaste”, cum spunea tatăl meu.
A sosit și ziua proastă.
Telefonul a vibrat aproape imediat.
Un mesaj de la Andrei.
„Am ajuns la poartă. Vă iubesc. Vom reuși.”
Am zâmbit.
Pentru prima dată sincer în ziua aceea.
Apoi am format numărul avocatului.
„Domnule Ionescu, vreau să încep acțiunile de divorț. Astăzi.”
S-a lăsat o scurtă tăcere, apoi vocea lui calmă:
„S-a întâmplat ceva?”
„S-a terminat ceva”, am răspuns.
Nu am dormit în noaptea aceea.
Nu am plâns.
M-am așezat la masa din bucătărie cu o ceașcă rece de cafea în față și am început să scot toate documentele. Acte de proprietate. Extrase de cont. Certificate de transfer de moștenire. Totul.
La șase dimineața, când vecinii plecau la serviciu și scârțâia liftul, aveam servieta pregătită.
La nouă fix, eram la firma de avocatură.
La prânz, Andrei mi-a trimis un mesaj că a aterizat „în Toronto”.
Interesant.
Pentru că la ora 14:30, am primit confirmarea că își folosise cardul la o cafenea din Băneasa.
Nici măcar nu părăsise țara.
Nici măcar nu a avut curajul să-și termine piesa.
L-am lăsat să joace în teatru încă o zi.
În seara aceea, mi-a trimis o poză de pe internet cu un peisaj canadian. „Uite ce frumos e aici”.
M-am uitat la poză.
Apoi am văzut o notificare de la bancă: încercare de autentificare a unui cont comun.
Respinsă.
Pentru că acel cont nu mai există.
L-am sunat.
A răspuns după al treilea apel.
„Draga mea?”
Vocea lui era puțin încordată.
„Cum e în Canada?”, am întrebat calm.
„E frig… dar frumos. O să-ți placă.”
„Mă bucur”, i-am spus. „Sper să-ți placă și în Piper.”
Tăcere.
O tăcere grea, apăsătoare.
„Nu știu despre ce vorbești…”
„Știu despre Bianca. Știu despre apartament. Știu despre copil. Și știu și despre cei 3.250.000 de lei pe care ai încercat să-i furi.”
Respirația lui s-a schimbat.
„Maria, pot să-ți explic…”
„Nu mai e nimic de explicat. Actele de divorț sunt deja depuse. Banii sunt în siguranță.” „Apropo, orice încercare de a accesa conturile mele va fi considerată fraudă.”
A încercat să spună ceva.
L-am întrerupt.
„Știi ce e cel mai trist, Andrei? Nu e că m-ai înșelat.” „E că m-ai crezut prost.”
Am închis.
M-am dus la fereastră.
Bucureștiul era gri, aglomerat, plin de claxoane și oameni grăbiți.
Viața mergea înainte.
Și pentru prima dată după mult timp, simțeam că și eu mergeam înainte.
Divorțul nu a fost ușor.
Au fost discuții, tensiuni, încercări disperate de negociere din partea lui. Bianca l-a părăsit când a aflat că „forumurile din Canada” nu mai existau.
Copilul? Nu era al lui.
A rămas singur.
Într-un apartament închiriat pe care nu și-l mai permitea.
Eu?
Am vândut casa aceea mare.
Prea multe amintiri.
Mi-am cumpărat un apartament luminos lângă parc. Am început mica afacere online la care visasem dintotdeauna, dar „nu era momentul potrivit”.
Venise momentul.
Într-o duminică, în timpul cinei cu părinții mei, tatăl meu s-a uitat la mine și a spus:
„Vezi, fată?” „Când tavanul cade, vezi cerul.”
Am zâmbit.
Nu mi-am pierdut un soț.
Am scăpat de unul.
Și în ziua aceea, când l-am dus cu mașina la aeroport, plângând…
De fapt, mă îndreptam spre libertate.