Tăcerea din casă a devenit apăsătoare.
Tot ce auzeam era respirația mea grea și o picătură de sânge căzând pe plăcile reci.
Andrei încă ținea telefonul în mână, dar degetele îi tremurau ușor. Nu mai avea superioritatea pe care o manifesta de obicei în fața colegilor.
Am auzit din nou vocea tatălui meu, calmă și poruncitoare.
— „Unde este fiica mea?”
Andrei înghiți în sec.
— „Ea… este… dar cred că exagerează puțin…”
Nu a avut timp să termine.
— „Pune-ți telefonul lângă ea.”
Andrei s-a uitat la mine. Pentru prima dată, frica a apărut în ochii lui.
A mutat telefonul mai aproape de fața mea.
— „Tata…” abia am șoptit.
În acel moment durerea m-a lovit din nou. O contracție puternică mi-a străbătut corpul și m-am strâns de stomac.
Vocea tatălui meu de la celălalt capăt al telefonului s-a schimbat complet.
Pur și simplu nu mai era calm.
A devenit periculos.
— „Cine a rănit-o?”
Nimeni nu a răspuns.
Oaspeții de la masă s-au uitat de la mine la Andrei. Nimeni nu mai îndrăznea să spună nimic.
Doamna Maria a încercat să pară calmă, dar mâinile îi tremurau.
— „Cred că… a alunecat”, mormăi ea.
S-a lăsat liniște pe telefon pentru o clipă.
Apoi tatăl a spus foarte încet:
— „Ambulanța este pe drum.”
Andrei a sărit.
— „Nu a fost nevoie, domnule, noi…”
— „Și poliția.”
Camera a devenit imediat mai rece.
Am auzit pe cineva de la masă șoptind: „Poliție?
Andrei palid.
— „Stai puțin, cred că a existat o neînțelegere…”
Dar tatăl lui nu a mai vorbit cu el.
— “Ana, nu adormi. Ajutorul va sosi în câteva minute.”
Am închis ochii pentru o clipă.
Se auzi un sunet slab în depărtare.
Sirene.
Erau din ce în ce mai aproape.
În acest moment, toată aroganța din această casă mare a dispărut.
Oaspeții au început să se ridice încet de la masă. Unii și-au scos hainele, alții s-au ferit de privirea lui Andrei.
Doamna Maria părea să nu aibă idee unde să se ascundă.
Câteva minute mai târziu, lumini albastre au umplut ferestrele.
Ușa s-a deschis brusc.
Paramedicii au fost primii.
— „Unde este pacientul?”
— „Iată…”, a spus cineva.
În câteva secunde au fost de partea mea, ridicându-mă pe o targă și verificându-mi pulsul.
Polițistul a intrat chiar în spatele lor.
— „Cine a sunat?”
Andrei încercă să vorbească calm.
— „Domnule agent, este doar o chestiune de familie…”
Polițistul nici nu l-a lăsat să termine.
— „Andrei Popescu?”
Andrei clipi.
— „Da.”
— „Va trebui să vii cu noi.”
El a devenit palid.
Polițistul a scos documentul.
— „Suspecte de violență în familie și obstrucție a intervenției medicale.”
Doamna Maria a început să protesteze.
— “Este absurd! Suntem o familie respectabilă!”
Polițistul o privi drept în ochi.
— „Știm foarte bine cine ești.”
Ambulanța m-a scos din casă exact când Andrei era încătușat.
Ochii ni s-au întâlnit pentru o clipă.
Nu era aroganță în ochii lui.
Doar teroare.
Câteva ore mai târziu eram în spital.
Medicii au reușit să stabilizeze sarcina.
Când doctorul a intrat în cameră și a spus că copilul era încă în viață, am început să plâng.
Nu din durere.
Cu ușurare.
Dimineața tatăl meu a intrat în cameră.
Nu purta costum de judecător.
Doar o haină simplă și o privire obosită pe față.
S-a dus spre pat și m-a luat de mână.
— „Îmi pare rău că nu mi-ai spus prin ce ai trecut.”
Am zâmbit slab.
— „Am vrut să mă ocup eu de asta.”
El a dat din cap.
— „Uneori oamenii cred că a fi puternic înseamnă a putea supraviețui la orice.”
A tăcut.
— „Dar adevărata putere este să te îndepărtezi de cei care te distrug.”
M-am uitat pe fereastră.
Soarele de iarnă începea să lumineze orașul.
Viața mea se schimba.
Și pentru prima dată după mult timp
Am simțit că viitorul meu – și viitorul copilului meu – este cu adevărat liber.