Ușa grea a celulei se închise cu un zgomot surd. Ana rămase o clipă în picioare, respirând adânc. Simțea sânge în gură și obrazul o ardea, dar durerea fizică pălea în comparație cu furia care îi clocotea în piept.
Se holba la pereții scorojiți, la podeaua murdară, la becul pâlpâitor. Oameni nevinovați se aflau în locul acesta de ani de zile. Știa asta. Citise despre asta în rapoarte. Auzise șoptit la țară.
Acum trăia asta direct.
În biroul alăturat, inspectorul Ionescu își turna cafea. Râdea zgomotos cu subordonații săi.
„I-ați văzut fața? A crezut că e cineva important”, spuse el, trântind mâna pe masă. „Sunt toți la fel.”
Ana închise ochii o clipă. Își aminti jurământul pe care îl depusese când fusese numită în această funcție. Cuvintele tatălui ei, un simplu mecanic din Pitești: „Să nu uiți niciodată de unde vii.”
Pași grei răsunau pe coridor. Gara era aglomerată. Ușile se trânteau, vocile se schimbau, ordinele se dădeau brusc cu mai mult respect.
Inspectorul ieși pe coridor, încruntat.
„Ce se întâmplă?”
„A sosit prefectul, șefu’. Cu încă doi de la controlul intern.”
Fața inspectorului păli.
Bătrânul districtului, Mihai Dumitrescu, interveni hotărât. Nu ridică vocea. Nu era nevoie.
„Unde este femeia aceea care a fost adusă astăzi din ambuteiaje?”
„În… în celulă”, bâlbâi inspectorul.
„Deschide.”
Când ușa se deschise, Ana păși înainte. Ridică privirea, dreaptă, fără teamă.
„Bună seara, domnule prefect. Subprefectul Ana Popescu, raportează.”
O tăcere se lăsă ca un topor.
Cheile inspectorului Ionescu i-au căzut din mână. Unul dintre ofițeri s-a rezemat de perete.
„Doamnă… eu… eu nu știam…” a început inspectorul.
Ana l-a privit rece.
„Nu trebuia să știți cine sunt. Pur și simplu trebuia să vă faceți treaba.”
Prefectul s-a întors către echipa de inspecție.
„Ați auzit totul.”
În următoarea oră, secția a fost percheziționată. Dosare false, camere dezactivate, declarații contradictorii. Totul a ieșit la iveală.
Inspectorul a fost încătușat de propriii săi oameni.
„Pentru abuz, fals și comportament agresiv”, a spus prefectul calm.
Ana a părăsit secția cu capul sus. Aerul nopții părea mai răcoros, dar și mai curat.
A doua zi, știrile erau peste tot. Oamenii vorbeau în piață, în magazin, pe bănci.
„Ați auzit asta? L-au luat pe Ionescu.”
„Era și timpul.”
Ana s-a întors la muncă. Ea cerea control, schimbare, reguli clare.
Nu pentru ea însăși.
Ci pentru toți cei care nu aveau nicio poziție, niciun nume, nicio putere.
Și pentru prima dată după mult timp, oamenii au simțit că cineva era cu adevărat de partea lor.