Am respirat adânc și mi-am șters ochii, nu ca să par puternică, ci ca să văd clar. Irina stătea încă lângă mine, cu o expresie confuză pe față.
„Aș dori să vorbesc puțin cu recepționerul”, i-am spus calm. „În legătură cu rezervarea.”
Ea a dat din cap și m-a condus înăuntru. Câteva minute mai târziu, managerul hotelului era lângă mine. Un bărbat de patruzeci de ani, cu o politețe rigidă.
„Doamnă Popescu, care este problema?”
„Nicio problemă”, am spus. „Vreau doar să-mi modific rezervarea.”
Mi-am scos actul de identitate și confirmarea plății. Totul era pe numele meu. Fiecare cameră. Fiecare masă era plătită în avans. În fiecare zi. O sumă care mi-a făcut rău când am plătit-o: peste 28.000 de lei.
„Vă rog să anulați accesul tuturor oaspeților mei la suita de lux”, am spus încet. „Și pregătiți-mi o cameră simplă. Doar pentru mine.”
Managerul a clipit de două ori.
„Sigur, doamnă.”
Nu trecuseră nici cinci minute.
Liftul s-a deschis brusc, iar Andrei a apărut primul, cu fața roșie. În spatele lui, Elena și Cristina gesticulau nervoase.
„Ce-ați făcut?!” a strigat Andrei. „Cardurile nu mai funcționează!”
O liniște s-a lăsat în hol.
M-am ridicat încet, cu bagajele lângă mine, și pentru prima dată l-am privit fără teamă.
„Mi-am anulat rezervarea”, am spus.
„Ați înnebunit?! Mama lui aproape țipa. După tot ce am trecut?!
„După tot ce am plătit”, l-am corectat.
Andrei a râs scurt, forțat.
„Haide, nu mai glumi. Ne-ai speriat destul.”
După aceea, am spus acele cinci cuvinte.
„Divorțez. „Și plec singur.”
Nu au mai spus nimic. Niciun cuvânt.
Am urcat la etaj în camera mea modestă, dar curată. M-am așezat pe pat și, pentru prima dată după ani de zile, am simțit o pace adevărată.
A doua zi, m-am dus singur la micul dejun. Mi-am băut în voie cafeaua. Am ieșit la o plimbare în aerul răcoros de munte. Am sunat un vechi prieten pe care îl neglijasem, tratându-l ca pe „familia”.
În zilele care au urmat, au plecat. Supărați. Răniți. În mintea lor, se simțeau ca niște victime.
Am rămas.
Am stat și am povestit străinilor. Am râs. Am dormit bine. Mi-am dat seama că nu trebuie să plătești pentru a fi acceptat.
Când m-am întors acasă, am luat-o de la capăt. Un apartament mic. Un salariu modest. Dar fiecare leu era al meu. Fiecare decizie, a mea.
Și pentru prima dată în viața mea, nu mai eram jocul nimănui.
Eram propria mea poveste.