Valentina l-a privit lung.
Atât de liniștit părea. Atât de sigur pe el. Își lua geaca, își verifica ceasul, fredona încet o melodie auzită la radio.
„Pentru inimă”, a repetat ea în gând.
— Bine, du-te, a spus calm. Dar să nu stai mult.
— O oră, cel mult, a răspuns el, evitându-i privirea.
Ușa s-a închis încet în urma lui.
Valentina a mai așteptat câteva secunde. Apoi s-a mișcat repede. Și-a luat halatul pe ea, și-a pus o eșarfă pe cap și a ieșit și ea din apartament. Nu a chemat liftul. A urcat pe scări, încet, fără zgomot.
Inima îi bătea în piept de parcă voia să-i spargă coastele.
La etajul opt s-a oprit. A tras aer adânc în piept. Pe hol era liniște. Doar lumina slabă și mirosul de mâncare gătită.
S-a apropiat de apartamentul 40.
Ușa era întredeschisă.
Dinăuntru se auzea muzică încet și râsete. Râsul ei. Râsul Violetei.
Valentina a simțit cum i se înmoaie genunchii. Dar nu a plecat. Nu. Nu mai era timp de lacrimi.
A bătut tare în ușă.
Dinăuntru s-a făcut liniște brusc.
Pași grăbiți. Șoapte.
Ușa s-a deschis. În fața ei – Violeta, îmbrăcată elegant, cu părul aranjat, cu un zâmbet înghețat pe față.
În spatele ei, Grigore. Fără geacă. Fără aer. Fără explicații.
Pentru o clipă, nimeni n-a spus nimic.
Valentina a intrat direct în apartament, fără invitație.
— Așa arată „plimbarea pentru inimă”? a întrebat ea liniștit.
Grigore a început să bâlbâie ceva. Cuvinte fără sens. „Nu e ce crezi”, „Doar vorbeam”, „Exagerezi”.
Valentina a ridicat mâna.
— Taci.
Vocea ei era calmă. Prea calmă.
— Știi ce e mai trist, Grigore? Nu că m-ai înșelat. Ci că m-ai crezut proastă.
Violeta a încercat să spună ceva, dar Valentina s-a întors spre ea.
— Iar tu… să știi că bărbații care vin pe furiș la zece seara nu sunt premii. Sunt probleme.
Holul părea din ce în ce mai mic.
Grigore transpira. Își căuta cuvintele. Nu le găsea.
Valentina și-a scos din buzunar telefonul. A apăsat pe ecran.
— Știi ce am făcut azi? Am sunat un avocat. Mâine depun actele de divorț.
Grigore a încremenit.
— Ce?
— Apartamentul e pe numele meu. Ratele le-am plătit din salariul meu, din leii mei munciți ani de zile. Mașina e tot pe numele meu. Tu ai doar hainele din dulap.
Tăcere.
— Ai vrut plimbare? O să ai. Dar nu aici.
Violeta făcuse un pas înapoi.
Valentina s-a apropiat de soțul ei.
— Și încă ceva. Mâine dimineață le spun și părinților tăi. Și vecinilor, dacă e nevoie. Să știe toată lumea cât de bun e „aerul curat” de la etajul opt.
Grigore a încercat să o prindă de mână.
— Valentina, te rog…
Ea s-a tras înapoi.
În ochii ei nu mai era durere. Era hotărâre.
— 20 de ani am fost lângă tine. Ți-am spălat, ți-am gătit, am strâns bani la ciorap, am pus deoparte fiecare leu. Am crezut că suntem o echipă. Dar echipa nu joacă pe ascuns.
A făcut un pas spre ușă.
— Ai o oră să-ți strângi lucrurile. După aceea schimb yala.
Și a plecat.
Pe scări, lacrimile au început să curgă. Dar nu erau lacrimi de slăbiciune. Erau lacrimi de eliberare.
În noaptea aceea n-a dormit mult. Dar pentru prima dată, nu a mai așteptat să audă cheia în ușă.
Dimineața, a deschis larg geamurile. Aer rece, curat, de ploaie.
A făcut cafea. Pentru una singură.
Nu era ușor. Dar era liniște.
Iar liniștea, uneori, valorează mai mult decât orice „iubire” spusă pe ascuns la etajul opt.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.