Aerul din mall s-a tăiat ca cu cuțitul.
Alexandru a simțit cum îi amorțesc degetele. Valeria i-a strâns brațul, derutată, dar el nu a reacționat. Privirea îi rămăsese fixată pe Mariana.
— Cum… adică e gata? a bâiguit el.
Mariana s-a întors încet. Nu mai era femeia timidă pe care o părăsise. Zâmbea calm. Sigur. Fără urmă de răzbunare.
— Mulțumesc, a spus ea către femeia elegantă. Vin imediat.
Managerul s-a apropiat, vizibil emoționat.
— Doamna Mariana este principalul finanțator al colecției, a explicat el. Rochia este piesa centrală a lansării din seara asta.
Un murmur a străbătut holul. Telefoanele au început să se ridice. Oamenii șopteau.
Alexandru simțea că se scufundă.
— Tu… de unde? a întrebat el, cu voce joasă.
Mariana și-a netezit uniforma gri.
— După divorț, am plecat. Am muncit. Am învățat. Am investit fiecare leu. Am început mic, cu croitorii din provincie, cu femei care știau ce înseamnă munca adevărată.
A făcut un pas mai aproape.
— Știi ce e ironic? Când curățam birouri noaptea, îmi spuneam că fiecare podea spălată e o treaptă în plus. Tu ai crezut că sunt jos. Eu urcam.
Valeria s-a retras un pas, rușinată. În jur, oamenii priveau scena ca pe un film.
Mariana a scos din geantă o mapă subțire.
— Am cumpărat clădirea firmei tale, Alexandru. Datoriile. Tot.
Liniște.
— Astăzi, la ora cinci, consiliul va fi informat. Vei rămâne fără funcție.
Alexandru a încercat să spună ceva. N-a reușit.
Mariana s-a întors spre vitrină. Bodyguarzii au făcut loc. Rochia a fost scoasă cu grijă.
— Și încă ceva, a spus ea, fără să se mai uite la el. Nasturele despre care vorbeai… costă cât Mercedesul tău.
A pășit mai departe, în aplauzele celor din jur.
Alexandru a rămas nemișcat, cu bancnotele încă pe coșul de gunoi.
Iar pentru prima dată în viața lui, a înțeles ce înseamnă să pierzi totul fără să ți se datoreze nimic.