Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Ce frate?”
Sorin s-a uitat la mine de parcă abia atunci își dăduse seama că spusese prea mult.
Apoi privirea i-a coborât spre cutia din iarbă.
“Dan.”
“Nu te-am auzit niciodată pomenindu-l.”
“Pentru că nu vorbim.”
“De când?”
“De ani.”
Am pus cu grijă planta smulsă pe pământ.
“Și cutia lui este sub căpșunile mele?”
“Ar trebui.”
“De unde știi?”
Sorin a rămas câteva secunde tăcut.
“Aveam nouă ani când le-am îngropat.”
M-am uitat la el.
“Pe amândouă?”
A dat din cap.
“Dan era mai mare. Îi plăcea să facă tot felul de prostii din astea. Capsule ale timpului, bilete pentru viitor…”
A arătat spre cutia lui.
“A găsit două cutii. A scris numele noastre pe ele și am pus înăuntru lucruri.”
“Și le-ați îngropat aici?”
“Pe atunci gardul era mai încolo.”
A arătat spre curtea mea.
“Când tata a schimbat gardul, l-a mutat câțiva metri.”
În sfârșit înțelegeam cum ajunsese cutia sub căpșunile mele.
Dar nu înțelegeam altceva.
“Au trecut peste treizeci de ani.”
Sorin n-a răspuns.
“De ce îți distrugi acum grădina vecinei pentru o cutie pe care ai uitat-o trei decenii?”
“Nu ți-am distrus grădina.”
M-am uitat la plantele smulse.
“Sorin.”
A oftat.
“Le pun la loc.”
“Nu asta te-am întrebat.”
A început din nou să se uite spre pământ.
M-am pus în fața lui.
“Nu mai sapi.”
“Mariana…”
“Nu.”
“Cutia lui Dan trebuie să fie aici.”
“Și până nu-mi spui de ce contează atât de mult, nu mai scoți nicio plantă.”
S-a ridicat.
“E treaba mea.”
Am râs scurt.
“Sub căpșunile mele?”
N-a răspuns.
Am ridicat cutia lui din iarbă.
“Începem cu asta.”
A întins mâna.
“Dă-mi-o.”
“Este a ta.”
I-am întins-o.
“Deschide-o.”
“Nu.”
M-am uitat la el.
“Acum cinci minute smulgeai plantele mele ca să găsești alta. Dar pe asta nu vrei s-o deschizi?”
“Nu ai nicio treabă cu ce este înăuntru.”
“Corect.”
Am arătat spre strat.
“Și tu n-ai nicio treabă cu ce este sub plantele mele până nu-mi explici ce cauți.”
Sorin m-a privit lung.
Apoi s-a așezat pe marginea aleii.
Încuietoarea cutiei era aproape mâncată de rugină.
A forțat-o.
Capacul s-a deschis greu.
Înăuntru erau lucruri de copil.
O bilă albastră.
Un dinozaur mic din plastic.
O mașinuță.
O fotografie decolorată.
Sorin a luat fotografia.
Doi băieți stăteau lângă un gard vechi.
Cel mai mare avea brațul în jurul celui mic.
“Dan?”
A dat din cap.
Sub fotografie era o foaie împăturită.
Sorin a desfăcut-o.
Am văzut cum i se schimbă expresia.
“Ce scrie?”
N-a răspuns.
“Sorin?”
Mi-a întins foaia.
Era scrisă de un copil.
Dan îi lăsase un mesaj fratelui său pentru momentul în care aveau să deschidă cutiile.
Cele mai multe rânduri erau lucruri de copii.
Ce mașini credeau că vor conduce.
Unde vor locui.
Cât de înalți vor fi.
Dar spre final scria că spera ca, atunci când vor fi mari, să locuiască tot aproape unul de altul.
Să se vadă în weekenduri.
Iar copiii lor să se joace împreună.
M-am uitat la Sorin.
“Și acum nici măcar nu vorbiți.”
A luat foaia din mâna mea.
“Nu.”
“De ce?”
“Pentru că Dan a devenit imposibil.”
“Cum?”
Sorin a pus lucrurile înapoi în cutie.
“Totul trebuia făcut cum voia el.”
“De exemplu?”
“Dacă mergeam la el, trebuia să-l sun înainte.”
Am ridicat sprâncenele.
“Teribil.”
Sorin m-a privit urât.
“Nu începe.”
“Continuă.”
“Se supăra dacă îi luam uneltele.”
“Le luai fără să întrebi?”
A ezitat.
“Uneori.”
“Altceva?”
“Dacă aveam nevoie de ajutor, trebuia să mă încadrez în programul lui.”
“Adică nu lăsa totul baltă când aveai tu nevoie?”
Sorin s-a ridicat.
“Vorbești exact ca el.”
M-am uitat spre căpșuni.
“Asta ar trebui să te pună puțin pe gânduri.”
N-a răspuns.
După câteva secunde a arătat spre strat.
“Putem s-o căutăm pe a lui?”
“Putem.”
A făcut un pas.
“Dar în felul meu.”
Mai întâi am replantat ce smulsese.
Apoi am luat o mistrie mică.
Sorin își amintea aproximativ distanța dintre cele două cutii.
Dacă prima rămăsese pe loc, puteam calcula unde ar fi trebuit să fie a doua fără să distrugem tot.
Am început să săpăm cu grijă.
După aproape douăzeci de minute, mistria a lovit ceva tare.
Sorin a încremenit.
Am dat pământul deoparte.
Lemn.
Cutia era mai deteriorată decât prima.
Dar pe capac se mai vedea numele:
“Dan.”
Sorin a întins mâna.
I-am dat-o.
De data asta nu s-a grăbit.
S-a așezat direct pe iarbă.
“Nu o deschizi?”
“Ba da.”
Capacul a cedat greu.
Înăuntru erau alte obiecte vechi.
O mașinuță.
O piatră cu o dungă albă.
Altă fotografie cu cei doi frați.
Apoi Sorin a găsit un plic.
S-a oprit.
Plicul nu arăta ca restul lucrurilor.
Era mai nou.
Mult mai nou.
“Ce este?”
Sorin îl întorcea între degete.
“Nu era aici.”
“De unde știi?”
“Pentru că scrisul nu este al unui copil.”
Pe plic era numele lui.
Sorin.
Și scrisul era matur.
A rupt marginea.
A început să citească.
La început părea nedumerit.
Apoi s-a încruntat.
După aceea s-a înroșit.
“Ce spune?”
“Nimic.”
“Sorin.”
“Dan se plânge. Ca întotdeauna.”
A împăturit foaia.
“Despre ce?”
“Despre mine.”
Am așteptat.
“Mai exact?”
A strâns maxilarul.
“Spune că n-am respectat niciodată nimic din ce era al lui.”
N-am spus nimic.
“Spune că îi luam lucrurile.”
S-a uitat spre mine.
“Dar eram frați.”
“Îți spunea să nu le iei?”
“Uneori.”
“Și?”
Sorin și-a coborât privirea.
“Le luam.”
A desfăcut din nou scrisoarea.
“Spune că mă duceam la el fără să anunț.”
“Și te rugase să nu faci asta?”
“Da.”
“Altceva?”
“Spune că, dacă avea ceva ce mie îmi trebuia, eu consideram că trebuie să-mi dea.”
A râs scurt și amar.
“Unelte. Mașina. Timp. Bani.”
Apoi vocea i s-a schimbat.
“Și că dacă spunea nu, îl făceam egoist.”
M-am uitat spre rândurile de căpșuni.
Nu trebuia să spun nimic.
Sorin a observat.
“Nu începe.”
“Nu am spus nimic.”
“Dar știu ce gândești.”
“Atunci spune tu.”
A strâns scrisoarea.
“Nu este același lucru.”
“De ce?”
“Pentru că…”
S-a oprit.
Am așteptat.
“Pentru că sunt niște căpșuni.”
Acolo aproape că am râs.
“Exact.”
Sorin s-a uitat la mine.
“Ce exact?”
“Prima dată când ți-am spus că băieții tăi nu pot intra să culeagă fără să întrebe, ce mi-ai spus?”
N-a răspuns.
I-am amintit:
“«Ai sute. Împarte.»”
A privit în jos.
“Tu ai hotărât cât îmi permit eu să dau.”
“Nu e același lucru.”
“Dan avea multe unelte?”
Sorin a tăcut.
“Avea.”
“Atunci puteai lua una.”
“Mariana…”
“Avea timp?”
“Nu asta…”
“Atunci putea să ți-l dea.”
Am arătat spre scrisoare.
“Tu nu decizi ce poate alt om să-ți dea doar pentru că, după părerea ta, are destul.”
Sorin s-a ridicat brusc.
“Fratele meu n-a fost vreun sfânt.”
“N-am spus că a fost.”
“Și el a făcut lucruri.”
“Probabil.”
“Atunci de ce îl aperi?”
“Nu-l apăr.”
M-am uitat spre plantele smulse.
“Îmi apăr căpșunile.”
A rămas tăcut.
“Și îți spun doar că astăzi ai făcut cu mine exact lucrul de care el spune că s-a săturat.”
Sorin s-a uitat spre pământul răvășit.
Apoi spre cutia lui Dan.
“Eu doar voiam să găsesc asta.”
“Și plantele mele n-au mai contat.”
N-a răspuns.
“Exact.”
A trecut aproape un minut.
Apoi Sorin a spus încet:
“Am făcut-o din nou.”
Era prima dată de când îl cunoșteam când îl auzeam recunoscând ceva fără să adauge imediat o explicație.
Am ridicat planta pe care încă n-o replantașem.
“Atunci începe cu asta.”
S-a uitat la mine.
“Cu ce?”
“Cu reparatul.”
Am petrecut următoarea oră punând la loc plantele pe care le smulsese.
Câteva n-au rezistat.
Pe acelea Sorin le-a înlocuit în zilele următoare.
Copiii lui nu au mai intrat în curtea mea.
Nici Sorin.
Timp de aproape o săptămână nu l-am mai văzut decât de la distanță.
Apoi, într-o seară, l-am găsit lângă gard.
“L-am sunat pe Dan.”
Am lăsat stropitoarea jos.
“Și?”
“N-a răspuns.”
“Îmi pare rău.”
“I-am lăsat un mesaj.”
“Ce i-ai spus?”
Sorin a zâmbit jenat.
“Prima dată voiam să-i spun că îmi datorează cinci minute.”
Am ridicat o sprânceană.
“Știu.”
A oftat.
“Apoi m-am uitat iar la scrisoare.”
“Și?”
“I-am spus că am găsit cutiile.”
A făcut o pauză.
“Că am citit ce mi-a scris.”
“Și?”
“I-am spus că îmi pare rău.”
“Fără «dar»?”
Sorin m-a privit.
“Fără «dar».”
Dan l-a sunat două zile mai târziu.
Au vorbit douăzeci de minute.
Nu s-au împăcat ca în filme.
Dan nu uitase anii în care fratele lui îi ignorase limitele.
Și i-a spus foarte clar că o scuză nu șterge tot.
Dar au stabilit să mai vorbească.
Pentru Sorin, era mai mult decât avusese cu o săptămână înainte.
Vara a trecut.
Căpșunile și-au revenit.
Am continuat să împart exact ca înainte.
Cu vecinii.
Cu prietenii.
Cu copiii.
Inclusiv cu băieții lui Sorin.
Numai că acum veneau la gard.
“Doamna Mariana, putem lua câteva?”
Uneori spuneam da.
Alteori aveam nevoie de cele coapte și spuneam:
“Astăzi nu.”
Iar ei răspundeau:
“Bine.”
Într-o după-amiază de la sfârșitul verii, Sorin m-a văzut tăind stolonii.
“Sunt buni de plantat?”
“Da.”
“Mă gândeam să le fac și băieților un strat.”
A arătat spre câțiva.
“Pot să cumpăr de la tine?”
“Nu trebuie să-i cumperi.”
A întins mâna spre unul.
Apoi s-a oprit.
S-a uitat la mine.
“Pot să iau patru?”
Am zâmbit.
“Da.”
I-am dat patru.
Nu avusesem niciodată nevoie ca Sorin să mă învețe să împart.
Împărțisem tot timpul.
El trebuise doar să învețe că există o diferență enormă între ceva ce primești și ceva ce hotărăști singur că ți se cuvine.
Iar diferența aceea începe, uneori, cu o întrebare foarte simplă:
“Pot?”