Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai a rămas cu cele două sacoșe în mâini.
“Cum adică de ce tu?”
“Exact cum sună.”
Am arătat spre mama lui.
“Elisabeta a invitat opt oameni. Eu n-am fost întrebată. Tu ești fiul ei. Dacă prânzul trebuie neapărat să existe, vă ocupați voi.”
Mama lui a intervenit imediat.
“Mihai a muncit toată săptămâna!”
Am dat din cap.
“Perfect. Atunci mâine poate să se odihnească ajutând-o pe Diana la mutare.”
Mihai s-a uitat la mine.
“Eu mâine voiam să stau acasă.”
“Și eu voiam să plec la lac cu Simona. Am stabilit acum două săptămâni.”
“Nu știam.”
“Exact.”
Am luat lista de pe masă.
“Nimeni nu s-a obosit să afle dacă am planuri.”
Elisabeta și-a încrucișat brațele.
“Emilia, nu putem să lăsăm opt oameni fără mâncare doar ca să demonstrezi tu ceva.”
“Nu rămâne nimeni fără mâncare.”
Am arătat spre ușă.
“Magazinul este deschis.”
Apoi spre bucătărie.
“Aragazul funcționează.”
“Și?”
“Și sunteți toți adulți.”
Mihai a lăsat sacoșele pe blat.
“Mamă, ce ai spus că trebuie cumpărat?”
Elisabeta s-a întors spre el.
“Tu chiar te duci?”
“Ce vrei să fac? Oamenii vin.”
Pentru prima dată, ordinul mamei lui se întorsese spre persoana care îl acceptase întotdeauna în numele meu.
Mihai a luat lista.
A citit-o.
“Carne, legume, brânză, băuturi…”
A ridicat privirea.
“Toate astea?”
“Normal.”
“Pentru opt oameni?”
“Ți-am spus.”
Mihai a oftat și și-a luat din nou cheile.
Când a ieșit, Elisabeta s-a întors spre mine.
“Bine. El cumpără. Tu te apuci de gătit.”
“Nu.”
A rămas cu gura întredeschisă.
“Dar ce ai astăzi?”
“N-am nimic.”
Am luat cafeaua.
“Doar că astăzi, pentru prima dată, mi-ați auzit refuzul din prima.”
La unsprezece și jumătate a sunat soneria.
Mătușa Beatrice și soțul ei.
După câteva minute a venit Diana cu băiatul ei.
Au intrat în bucătărie.
Diana s-a uitat la blatul gol.
Apoi la mine.
“Am ajuns prea devreme?”
“Nu.”
“Atunci… unde este mâncarea?”
Mihai tocmai se întorsese de la magazin și scotea cumpărăturile din sacoșe.
Am luat un măr din fructieră.
“Astăzi gătesc toți cei care au de gând să mănânce.”
Diana a clipit.
“Cum adică?”
Elisabeta a ridicat iritată mâna.
“Lasă. Nu întreba.”
Mi-am luat cartea.
Și am ieșit pe balcon.
După câteva minute l-am auzit pe Mihai.
“Emilia?”
Am ridicat ochii.
Stătea în ușa balconului.
“Da?”
“Chiar nu ne ajuți?”
“Chiar nu.”
“Mama este furioasă.”
“Știe să folosească și cuțitul, și aragazul.”
“Diana e cu Cătălin.”
“Cătălin are șase ani, nu șase luni.”
Am mușcat din măr.
“Iar Diana este perfect capabilă să taie o roșie.”
Mihai m-a privit câteva secunde.
Apoi s-a întors în bucătărie.
N-au trecut două minute.
“Mamă, unde este bolul mare?”
Vocea Elisabetei a venit imediat:
“De unde să știu eu? Nu este bucătăria mea.”
Mi-am ascuns zâmbetul în carte.
Apoi Diana:
“Mihai, câți cartofi curățăm?”
“Nu știu.”
“Emilia câți face de obicei?”
“Întreab-o pe Emilia.”
“Nu întreabă nimeni pe Emilia!”, a izbucnit Elisabeta.
După aceea s-a făcut ceva mai liniște.
Prânzul a fost gata mai târziu decât plănuise soacra mea.
Dar a fost gata.
Și nimeni n-a murit.
Mihai s-a ocupat de carne.
Diana a făcut salata și garnitura.
Beatrice a pregătit aperitivele.
Soțul ei a adus scaunele și a aranjat masa.
Elisabeta a coordonat totul până când a descoperit că este mult mai greu să dai ordine când trebuie să și muncești.
Eu m-am așezat la masă când mâncarea era gata.
Am gustat.
Nu era deloc rea.
După prânz mi-am dus farfuria în bucătărie.
Atât.
Mihai a început să strângă masa.
Beatrice l-a ajutat.
Diana a adunat paharele.
În zece minute, bucătăria era aproape curată.
M-am uitat la ei.
Ani întregi îmi luase mie mult mai mult.
Nu pentru că eram mai lentă.
Ci pentru că eram singură.
Diana s-a apropiat de mine.
“Mâine chiar nu poți să vii?”
“Chiar nu.”
“Sunt multe cutii.”
“Sună-l pe Mihai.”
Fratele ei a ridicat imediat capul.
“Diana…”
Ea s-a uitat la el.
Apoi la mine.
A înțeles.
“Bine.”
După câteva minute a început să dea telefoane.
Doi cunoscuți puteau veni dimineața pentru lucrurile grele.
Pentru restul găsise o dubă cu doi oameni pentru două ore.
Problema pentru care duminica mea fusese deja confiscată s-a rezolvat în aproximativ un sfert de oră.
A doua zi am plecat cu Simona la lac.
Fără vinovăție.
Fără telefoane.
Fără cutii.
Când m-am întors seara, Mihai era acasă.
“Cum a fost?”
“Foarte bine.”
A dat din cap.
N-a făcut niciun reproș.
Am crezut că înțelesese.
Nu înțelesese încă.
Adevărata lecție a început luni.
Pe la cinci m-a sunat Elisabeta.
“Mâine trebuie să ridic o comandă. Treci după serviciu să mă iei.”
“Nu pot.”
“Atunci când poți?”
“Sunați-l pe Mihai. Poate este liber.”
S-a făcut liniște.
“Dar nu poți să-i spui tu?”
“Dumneavoastră aveți nevoie de drum.”
Am închis.
Câteva minute mai târziu a sunat telefonul lui Mihai.
Era lângă mine.
S-a uitat la ecran.
Apoi la mine.
“Mama.”
“Răspunde.”
A plecat în cealaltă cameră.
Marți a mers după ea.
S-a întors după aproape trei ore.
Și-a aruncat cheile pe comodă.
“Nu-mi vine să cred.”
“Ce s-a întâmplat?”
“Mai întâi am ridicat comanda.”
S-a descălțat.
“Apoi a vrut la magazinul de menaj.”
Am dat din cap.
“Și după aia și-a amintit că trebuie să treacă pe la o cunoștință.”
“Se mai întâmplă.”
“Doi ore și jumătate.”
“Două ore și jumătate”, l-am corectat.
S-a uitat la mine.
Am zâmbit.
“Scuze.”
El nu zâmbea.
“Mama mi-a spus că durează zece minute.”
“Da.”
“Face des asta?”
M-am uitat la el.
“Tu ce crezi?”
N-a mai spus nimic.
Peste câteva zile, Elisabeta l-a chemat să o ajute cu aplicația băncii.
A stat aproape o oră.
După aceea a trebuit ridicat un dulăpior.
S-a dus tot Mihai.
Apoi o cutie grea trebuia dusă undeva.
Mihai.
Într-o seară s-a așezat lângă mine pe canapea.
“Pot să te întreb ceva?”
“Sigur.”
“De ce mă sună mama tot timpul pe mine?”
Mi-am ridicat ochii din telefon.
“Pentru că este mama ta.”
“Știu, dar…”
S-a oprit.
“Înainte jumătate dintre lucrurile astea le rezolva cu tine.”
“Știu.”
“Parcă acum mi le aruncă intenționat pe toate în cârcă.”
Am ridicat sprâncenele.
Mihai și-a dat seama imediat.
“Da.”
“Ce?”
“Am auzit cum a sunat.”
“Cum?”
A oftat.
“Când te suna pe tine de trei ori pe săptămână, eu îi spuneam «ajut-o și tu, e mama mea».”
Am așteptat.
“Iar acum, când mă sună pe mine, spun că îmi aruncă lucrurile în cârcă.”
“Exact.”
Și-a trecut mâna peste față.
“Am fost idiot.”
N-am spus nimic.
“Sincer, nu mi-am dat seama câte făceai.”
“Pentru că fiecare lucru separat părea mic.”
“Da.”
“Ai trecut pe undeva.”
“Ai stat două ore cu Cătălin.”
“Ai cumpărat ceva.”
“Ai spălat niște vase.”
Am făcut o pauză.
“Și din toate lucrurile mici dispăreau serile și weekendurile mele.”
Mihai a dat încet din cap.
“Ieri mama m-a chemat «zece minute».”
Am zâmbit.
“Cât ai stat?”
“O oră și jumătate.”
Am început să râd.
Mihai a râs și el.
“Bine ai venit.”
“Merit.”
Din seara aceea s-a schimbat ceva.
Nu spectaculos.
Dar suficient.
Când Elisabeta mă suna, eu continuam să decid dacă puteam sau nu.
Dacă apoi îl suna pe Mihai să se plângă, el nu mai venea la mine cu:
“De ce n-ai ajutat-o?”
În schimb o întreba:
“Ai stabilit dinainte cu Emilia?”
De cele mai multe ori răspunsul era nu.
Diana s-a obișnuit mult mai repede.
Într-o zi mi-a scris:
“Emi, ești liberă joi după șapte?”
Am rămas câteva secunde uitându-mă la mesaj.
Era prima dată când mă întreba înainte să-mi spună ce avea nevoie.
“Da. De ce?”
“Trebuie să-l las pe Cătălin la cineva două ore. Dacă nu poți, o rog pe mama.”
“Pot.”
“Perfect. Îl aduc la 19:10 și vin până la 21:00.”
A venit la timp.
Și l-a luat la timp.
N-am fost deloc deranjată.
Pentru că de data aceea ajutorul meu fusese exact asta:
ajutor.
Nu obligație.
Câteva săptămâni mai târziu, Elisabeta m-a sunat miercuri.
“Emilia, sâmbătă vreau să-i chem pe toți la masă.”
Am așteptat.
“Veniți tu și Mihai?”
“Venim.”
A făcut o pauză.
“Ai putea să faci aperitivul acela care ți-a ieșit bine data trecută?”
“Pot.”
Apoi am adăugat:
“Dar doar aperitivul.”
Altădată ar fi început negocierile.
De data aceasta a spus:
“Bine. Restul facem eu și Diana.”
“Perfect.”
Sâmbătă am venit cu platoul pregătit.
Atât.
Elisabeta făcuse felul principal.
Diana adusese desertul.
Mihai a pus masa împreună cu ceilalți.
După prânz, nimeni nu s-a ridicat să plece la odihnă lăsând o singură persoană în bucătărie.
Mihai a strâns farfuriile.
Diana a pus mâncarea rămasă în caserole.
Unchiul lui a adunat paharele.
Am ajutat și eu.
Exact cât ajutau ceilalți.
În câteva minute totul era gata.
Elisabeta s-a așezat în fotoliu.
S-a uitat la noi.
Apoi la bucătăria deja curată.
“Înainte parcă era mai simplu.”
Am știut exact ce voia să spună.
Am zâmbit.
“Pentru cine?”
Soacra mea a deschis gura.
Apoi a închis-o.
Și pentru prima dată nu a mai avut nimic de adăugat.