Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Veta s-a sprijinit de marginea mesei din bucătărie.
— Eu nu ți-am luat fata, Camelia.
— N-am spus asta.
— Dar asta simți.
Am privit-o.
Avea dreptate.
— Eu am plecat pentru ea, Veta. Nu pentru mine. Am dormit ani întregi în camere care nu erau ale mele. Am schimbat bătrâni, am spălat oameni, am stat nopți întregi lângă ei. Tot ce câștigam trimiteam aici.
— Știu.
— Ruxandra a făcut facultatea din banii mei.
— Știu și asta.
— Atunci cum poate să-mi spună Camelia?
Veta a tăcut.
Apoi a răspuns simplu:
— Pentru că eu am fost aici.
M-a durut mai mult decât dacă m-ar fi acuzat.
— Când a avut febră, eu am stat lângă ea. Când a început școala, eu am dus-o. Când plângea după tine, eu am ținut-o. Tu ai plătit multe, Camelia. Fără banii tăi ne-ar fi fost mult mai greu.
S-a uitat direct la mine.
— Dar eu am fost aici.
— Și eu ce sunt atunci?
— Asta trebuie să afli cu ea.
Ușa bucătăriei s-a deschis.
Ruxandra era acolo.
Nu știam cât auzise.
— Destul, a spus.
Ținea în mâini o cutie veche de pantofi.
A pus-o pe masă.
— Vreau să-ți arăt ceva.
A ridicat capacul.
Înăuntru erau câteva ilustrate din Torino, două fotografii cu mine și un desen împăturit.
Am recunoscut scrisul meu pe una dintre ilustrate.
“Pentru Ruxandra.”
— Le-ai păstrat?
— Da.
A luat desenul.
Era făcut de un copil.
O casă.
Veta lângă casă.
Și o femeie desenată departe, lângă ceva ce semăna cu un avion.
— Asta erai tu, mi-a spus.
M-am uitat la ea.
— Atunci de ce nu-mi spui mamă?
Ruxandra nu s-a ferit de întrebare.
— Pentru că pentru mine “mama” a fost bunica.
Veta a coborât privirea.
— Dar eu sunt mama ta.
— Biologic, da.
Am simțit lovitura.
Ruxandra a continuat înainte să apuc să răspund.
— Nu spun asta ca să te rănesc. Știu de ce ai plecat. Știu câți bani ai trimis. Știu că am avut lucruri pe care bunica singură nu mi le-ar fi putut da.
A arătat spre sufragerie.
— Dar ai venit cu patru sacoșe de cadouri și de când ai intrat mă întrebi ce vreau să-mi cumperi. Nu m-ai întrebat ce fac când nu sunt la serviciu. Nu știi ce mâncare îmi place acum. Nu știi de ce m-am despărțit de fostul meu prieten. Nu știi de ce mi-am ales meseria.
— Am venit să aflu.
— Atunci află.
— Dar nu-mi poți cere să accept că altcineva e mama ta.
— Nu-ți cer.
Ruxandra a tras aer în piept.
— Îți cer doar să nu vii după 24 de ani și să te aștepți ca totul să înceapă de unde l-ai lăsat.
Am rămas tăcută.
Asta venisem să fac.
În mintea mea, fata de trei ani din poartă mă așteptase undeva, nemișcată.
Numai că ea crescuse.
Avea 27 de ani.
Avea o profesie.
Avea un logodnic.
Avea amintiri în care eu nu eram.
— Și dacă nu-mi spui niciodată mamă?
Ruxandra s-a uitat la mine.
— Nu știu.
Nu mi-a oferit răspunsul frumos pe care îl așteptam.
— Poate într-o zi o să vină firesc. Poate nu. Dar nu vreau să mint doar ca să te fac să te simți mai bine.
M-am uitat spre Veta.
— Tu ce vrei?
— Să nu mă puneți să aleg eu cine e mama ei. Are 27 de ani. Poate să hotărască singură cum vă numește.
Avea dreptate și asta m-a enervat.
Am ieșit din bucătărie.
Lângă brad erau cele patru sacoșe.
Le-am privit altfel.
Telefon.
Aur.
Haine.
Plicul cu bani.
Le adusesem convinsă că fiecare dintre ele acoperă puțin din gaura celor 24 de ani.
Am luat plicul cu euro.
Ruxandra mă urmărea.
— Ce faci?
— Îl pun în geantă.
A părut surprinsă.
— Nu-l mai vrei?
— Nu așa.
Am lăsat celelalte cadouri lângă brad.
— Dacă îți place geaca, o păstrezi. Dacă nu, o schimbăm. Telefonul îl poți refuza. Nu vreau să mai pun bani între noi de fiecare dată când nu știu ce să spun.
Ruxandra a dat încet din cap.
Nu m-a îmbrățișat.
Nici eu n-am forțat-o.
Am rămas în România.
Nu m-am mutat la ea.
Mi-am închiriat un apartament mic și, pentru prima dată după mulți ani, am început să construiesc o viață în țara din care plecasem.
Cu Ruxandra n-a fost simplu.
La început ne vedeam o dată pe săptămână.
Uneori la cafea.
Alteori la Veta.
Am aflat că nu-i plac bijuteriile pe cât credeam.
Că adoră filmele polițiste proaste.
Că bea cafeaua fără zahăr.
Că se ceartă cu Andrei când el întârzie și că, atunci când e nervoasă, își răsucește un inel pe deget exact cum făceam eu.
Ea a aflat lucruri despre mine care nu încăpeau într-un mandat poștal.
Nu mi-a spus imediat “mamă”.
Veta a rămas mama care o crescuse.
N-am încercat s-o înlocuiesc.
La următorul Crăciun, când am intrat în casă, Ruxandra nu m-a așteptat cu un cuvânt miraculos.
Mi-a deschis ușa și mi-a spus:
— Camelia, vino să mă ajuți cu salata. Bunica iar pune prea multă maioneză.
Am intrat în bucătărie.
De data asta nu aveam patru sacoșe.
Aveam doar o cutie de cozonac pe care îl făcusem eu.
Ruxandra mi-a făcut loc lângă ea.
Tot Camelia îmi spunea.
Dar acum știa cine eram.
Iar eu, în sfârșit, începusem să aflu cine devenise fata mea.