Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Familie adevărată?
Oana nu-și retrase cuvintele.
— Știi foarte bine ce vreau să spun.
— Nu. Chiar vreau să-mi explici.
Ionuț interveni:
— Mariana, nu începe.
— Las-o. Vreau să aud.
Oana își puse paharul jos.
— Tu pleci dimineața la serviciu și seara te întorci acasă. Dacă vrei să dormi, dormi. Dacă vrei să ieși, ieși. Dacă vrei liniște, ai liniște. Noi avem doi copii. Nu putem să închidem ușa și să spunem că suntem obosiți.
Am privit-o câteva secunde.
— Și pentru că voi aveți copii, eu nu mai am voie să fiu obosită?
— N-am spus asta.
— Ba exact asta ai spus.
Mama oftă.
— Mariana, terminați odată. E ziua tatălui vostru.
M-am întors spre ea.
— Atunci de ce nu i-ai spus Oanei asta când m-a luat la întrebări în fața tuturor?
Mama tăcu.
Ionuț își împinse scaunul.
— Pentru Dumnezeu, sunt două ore!
— Nu mai sunt două ore.
— Dar ce sunt?
— Sunt toate dățile când m-ați sunat după ce deja vă făcuserăți programul. Toate dățile când mi-am schimbat tura. Toate dățile când am anulat ceva pentru că voi presupuneați că sunt liberă.
— Pentru că ești sora mea!
— Exact. Sora ta. Nu angajata ta.
Oana râse scurt.
— Acum ne scoți ochii pentru tot ce ai făcut?
— Nu. Îți explic de ce un singur „nu” nu vă dă dreptul să vă purtați de parcă v-am abandonat copiii.
Ionuț se ridică.
— Bine. Am înțeles. Nu mai avem nevoie de nimic de la tine.
— Foarte bine.
— Ionuț… spuse mama.
— Nu, mamă. Dacă așa vede ea lucrurile, să fie sănătoasă.
Mi-am luat geanta.
Mama mă privi uluită.
— Unde pleci?
— Acasă.
— Acum?
— Da.
— Iar dramatizezi.
Am rămas cu mâna pe geantă.
Tata, care până atunci încercase să nu intre în ceartă, spuse:
— Lăsați-o dacă vrea să plece.
Nu era apărare.
Era doar oboseală.
Am plecat.
În seara aceea, mama mi-a trimis un singur mesaj:
„Ai stricat ziua tatălui tău. Trebuia să fii mai tolerantă.”
Nu i-am răspuns.
Două zile mai târziu m-a sunat Ionuț.
Am lăsat telefonul să sune.
A sunat din nou.
A treia oară am răspuns.
— Ce este?
— Sâmbătă ce program ai?
Aproape că am râs.
— De ce?
— Avem ceva programat de mai mult timp. De la patru până pe seară. Poți sta cu copiii?
— Nu.
Se făcu liniște.
— Nici măcar nu știi despre ce este vorba.
— Nu contează. Sâmbătă nu pot.
— Ce faci?
— Am treabă.
— Ce treabă?
— Ionuț, nu trebuie să-ți justific programul meu.
— Deci continui circul.
— Nu este niciun circ.
— Am făcut o rezervare și am plătit avans.
— Atunci trebuia să vă asigurați că aveți cu cine lăsa copiii înainte să plătiți.
Vocea i se schimbă.
— Oana a zis că vorbise cu tine.
— Oana nu vorbise cu mine. Oana hotărâse pentru mine.
— Mariana…
— Nu pot sâmbătă.
— Bine.
A închis.
Am crezut că, în sfârșit, înțelesese.
Sâmbătă, la patru fără un sfert, a sunat interfonul.
M-am uitat pe ecran.
Ionuț.
Am rămas câteva secunde nemișcată.
A sunat din nou.
Am deschis.
Câteva minute mai târziu, fratele meu și Oana erau în fața ușii.
Veniseră cu copiii.
Oana avea o geantă mare cu lucrurile lor.
Ionuț era îmbrăcat de ieșit.
Am privit geanta.
Apoi pe ei.
— Ce faceți?
Oana îmi întinse geanta.
— Au mâncat. Pentru cel mic ai pijamaua aici dacă se face târziu. Cel mare știe unde sunt desenele pe tabletă.
N-am luat geanta.
— V-am spus că nu pot.
Oana mă privi ca și cum nu înțelesese.
— Mariana, avem rezervarea la cinci.
— Știu.
— Și am plătit.
— Știu și asta.
Ionuț făcu un pas spre mine.
— Hai, mă, termină. Am venit până aici.
Atunci am înțeles.
Nu veniseră fiindcă uitaseră răspunsul meu.
Veniseră tocmai pentru că îl auziseră.
Erau convinși că, dacă apar la ușă cu cei mici, n-o să mai pot spune „nu”.
— Nu îi lăsați aici.
Oana se înroși.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Sunt nepoții tăi!
— Și îi iubesc. Dar v-am spus de marți că nu pot.
— Ce ai atât de important?
— Nu contează.
— Ba contează când ne faci să pierdem bani!
— Eu vă fac?
Ionuț își trecu mâna peste față.
— Mariana, tu înțelegi că noi nu putem să ne organizăm viața ca tine?
— Atunci organizați-vă viața voastră fără să o organizați și pe a mea.
Oana ridică geanta.
— Deci chiar ne trimiți înapoi?
— Da.
— Cu copiii?
— Sunt copiii voștri, Oana. Cu cine ai vrea să plecați?
Telefonul meu începu să sune.
Mama.
M-am uitat la ecran.
Oana zâmbi amar.
— Răspunde.
Am răspuns.
— Da, mamă.
— Ce faceți acolo?
Nici măcar nu m-am mirat.
— Cine te-a sunat?
— Nu contează. Mariana, lasă copiii la tine câteva ore și terminați prostia asta.
— Nu pot.
— Ce nu poți? Ești acasă!
M-am uitat spre Ionuț.
— De unde știi că sunt acasă?
Mama tăcu.
Atunci mi-am dat seama.
Știau.
Probabil vorbiseră între ei înainte să vină.
Nu fusese improvizație.
Planul fusese simplu: mă pun în fața faptului împlinit și cedez.
— Mamă, eu le-am spus de marți că nu pot.
— Și ce faci atât de important?
Aceeași întrebare.
De parcă numai un motiv aprobat de ei transforma timpul meu în timp al meu.
— Nu contează.
— Ba contează. Ionuț are doi copii. Are responsabilități. Tu ești singură.
Am rămas tăcută.
Ionuț se uită în altă parte.
Oana nu spuse nimic.
— Asta credeți toți?
— Nu răstălmăci.
— Nu răstălmăcesc nimic. Pentru că sunt singură și nu am copii, timpul meu valorează mai puțin.
— N-am spus asta.
— Ba da, mamă. Exact asta ai spus.
Am închis telefonul.
Ionuț mă privi.
— Ești mulțumită acum?
— De ce să fiu mulțumită?
— Ai făcut toată familia să se certe pentru două ore.
— Nu eu am venit la ușa voastră după ce mi-ați spus „nu”.
Oana ridică geanta.
— Hai, Ionuț. N-are rost.
Pentru prima dată, chiar au plecat.
Nu i-am oprit.
Au pierdut rezervarea.
Oana mi-a trimis seara un mesaj în care îmi spunea cât îi costase încăpățânarea mea.
Nu i-am răspuns.
Duminică m-a sunat mama.
— Ai satisfacție că n-au mai ajuns?
— Nu.
— Atunci pentru ce ai făcut toate astea?
— Pentru că dacă îi primeam ieri, nu mai conta niciodată când spuneam „nu”.
— Dar suntem familie.
— Tocmai de asta ar trebui să conteze.
Mama tăcu.
— Pentru două ore ai făcut toată familia praf.
— Nu pentru două ore, mamă. Pentru faptul că „nu” al meu nu valorează nimic pentru voi.
De data aceea n-a mai avut răspuns.
Nu s-a schimbat totul peste noapte.
Oana a rămas supărată.
Ionuț nu m-a sunat aproape o lună decât pentru lucruri strict necesare.
Mama a continuat o vreme să spună că puteam „să fiu mai înțeleaptă”.
Dar ceva se schimbase.
Nu mai apărea nimeni la ușa mea cu copiii fără să mă întrebe.
Nu mai primeam mesaje de tipul „sâmbătă stai tu cu ei”.
Primeam:
„Poți sâmbătă?”
Uneori spuneam da.
Alteori spuneam nu.
Și când spuneam da, îmi luam nepoții cu drag. Mergeam în parc, comandam pizza și îi lăsam să se culce puțin mai târziu decât le permiteau părinții.
Pentru că problema nu fuseseră niciodată copiii.
Problema fusese că ajutorul oferit din dragoste devenise, fără să-mi dau seama, o obligație pe care ceilalți o trecuseră în programul lor.
Iar pentru prima dată după ani întregi, înainte să decidă ce fac eu cu timpul meu, familia mea trebuia să mă întrebe.