Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Pe avocatul meu.
Mihai s-a oprit.
— Pentru ce îți trebuie avocat?
— Tocmai mi-ai spus că ai luat semnătura mea din alt document și ai pus-o pe un act pe care eu nu l-am văzut niciodată.
Doina s-a ridicat brusc.
— Hai să nu facem circ dintr-o chestiune de familie.
— Tocmai asta încerc să aflu. Cât de departe ați mers cu „chestiunea de familie”.
Am sunat un avocat cu care lucrasem cu câțiva ani înainte, când deschisesem atelierul.
I-am spus pe scurt ce aveam în față.
Mi-a cerut să nu semnez nimic și să-i trimit fotografii după documente.
Mihai se plimba prin bucătărie.
— Nu încerca să faci din mine un infractor. Era un act preliminar. Oricum trebuia să vii joi la notar.
— Atunci de ce era nevoie de semnătura mea?
N-a răspuns.
Doina a răspuns în locul lui:
— Pentru că altfel nu puteam începe demersurile.
M-am uitat la ea.
— Exact.
I-am trimis avocatului fotografiile.
După câteva minute m-a sunat.
Am ieșit pe balcon ca să vorbesc.
Când m-am întors, Mihai și Doina mă așteptau.
— Joi merg la notar — le-am spus.
Doina a zâmbit satisfăcută.
— În sfârșit.
— Dar nu ca să vând atelierul.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Atunci pentru ce?
— Ca să lămurim actele pe care le-a semnat Mihai în numele meu.
Mihai a lovit masa cu palma.
— Ajunge! Am încercat să-mi ajut sora!
— Cu proprietatea mea.
— Ești soția mea!
— Și asta îți dă dreptul să-mi folosești semnătura?
Nu mi-a răspuns.
Joi dimineață am ajuns la biroul notarial cu avocatul meu.
Mihai, Doina și Alina erau deja acolo.
Alina venise inclusiv cu o mapă în care avea câteva anunțuri cu apartamente.
Deci lucrurile merseseră mult mai departe decât îmi spusese Mihai.
Notara a deschis dosarul.
— Doamnă Irina Dumitrescu, confirmați că doriți vânzarea spațiului?
— Nu.
Doina s-a întors spre mine.
— Irina!
— Nu am fost niciodată de acord.
Notara a privit actele.
— Soțul dumneavoastră susține că a existat o înțelegere între dumneavoastră.
— Nu a existat.
Avocatul meu a intervenit:
— Și dorim să clarificăm proveniența semnăturii atribuite clientei mele.
Mihai s-a foit pe scaun.
— Am explicat deja. Am luat-o dintr-un document mai vechi. Irina urma oricum să vină să semneze.
Notara l-a privit fix.
— Faptul că urma să vină nu vă autoriza să semnați în locul ei.
— Dar suntem căsătoriți.
— Căsătoria nu vă permite să folosiți semnătura soției dumneavoastră după bunul plac.
Doina nu mai suporta.
— Bun, am înțeles! Atunci semnează acum și terminăm.
A împins dosarul spre mine.
— Alina a găsit deja apartamentul. Dacă pierdem avansul din cauza încăpățânării tale, cine îl plătește?
Am împins dosarul înapoi.
— Nu semnez.
— După tot ce am făcut pentru tine?
— Ce legătură are apartamentul tău cu atelierul meu?
Atunci Doina și-a schimbat tonul.
— Are foarte mare legătură. Pentru că atelierul este „al tău”, dar casa mea a fost bună șase ani, nu?
Am înțeles imediat unde voia să ajungă.
— Spune ce ai de spus.
— Foarte bine. Dacă nu semnezi, până duminică vă luați lucrurile din apartamentul meu.
Mihai s-a întors spre ea.
— Mamă…
— Nu. Să aleagă. Nu poate să vorbească despre „al meu” și „al tău” doar când îi convine.
Apoi s-a uitat la mine.
— Atelierul sau casa. Tu decizi.
Pentru prima dată în toată povestea aceea, oferta ei era sinceră.
Voia atelierul meu în schimbul dreptului de a continua să locuiesc în apartamentul ei.
M-am uitat la Mihai.
Acolo mai avea încă o șansă.
Putea să spună că plecăm împreună.
Că nu acceptă șantajul mamei lui.
Că vom găsi o chirie.
Orice.
— Irina… poate ar fi mai bine să nu luăm o decizie la nervi, a spus el. Putem găsi o soluție care să fie bună pentru toată lumea.
— Există deja una.
M-am ridicat.
— Nu semnez. Și duminică nu mai sunt în apartamentul mamei tale.
Mihai a pălit.
— Unde pleci?
— Eu plec. Tu faci ce vrei.
— Sunt soțul tău.
— Atunci trebuia să te porți ca soțul meu înainte să-mi folosești semnătura ca să vinzi ceva ce nu era al tău.
Doina a pufnit.
— Și unde te duci? La atelier?
— Pentru început, da.
— Foarte bine. Poate acolo o să înțelegi cât de bine ai trăit în casa mea.
— Poate.
Am ieșit.
În seara aceea mi-am făcut bagajele.
Mihai a venit în dormitor când închideam al doilea geamantan.
— Chiar pleci?
— Da.
— Din cauza unui atelier?
M-am oprit.
— Nu plec din cauza atelierului. Plec pentru că ai petrecut șase luni hotărând cu mama și sora ta ce să faceți cu proprietatea mea. Iar când n-ați avut semnătura mea, ai luat-o singur.
— N-am vrut să-ți fac rău.
— Ai vrut să obții ce voiai. Faptul că nu te-ai gândit ce îmi faci mie nu te ajută.
— Mama m-a presat.
— Ai treizeci și opt de ani, Mihai.
N-a mai spus nimic.
În primele zile am dormit pe canapeaua din atelier.
Nu era comod.
Duș făceam la o prietenă.
Hainele îmi stăteau în două valize.
Și pentru prima dată după multă vreme nu datoram nimănui dreptul de a rămâne sub acoperișul lui.
Mihai a început să mă sune.
Mai întâi mi-a cerut să mă întorc.
Apoi mi-a spus că mama lui era dispusă să „uite totul”.
După aceea a venit cu propunerea care a pus capăt oricărui dubiu.
— Dacă retragi problema cu semnătura, mama spune că poți veni acasă.
Am rămas câteva secunde cu telefonul la ureche.
— Mihai, ascultă-mă bine. Nu mă mai întorc în apartamentul acela.
— Irina…
— Și vreau divorțul.
A tăcut.
— Pentru asta distrugi șase ani de căsnicie?
— Nu. Tu ai decis că poți semna în locul meu ca să-mi vinzi atelierul. Mama ta mi-a cerut atelierul ca preț pentru a rămâne în casa ei. Iar tu încă negociezi cu mine în numele ei.
De data aceasta nu mai avea ce să spună.
Divorțul nu a fost plăcut și nici rapid.
Am refuzat însă să transform atelierul într-o monedă de negociere.
A rămas al meu.
În privința semnăturii, am urmat sfatul avocatului și am lăsat lucrurile să fie tratate pe cale legală. Nu am acceptat s-o transform într-o „neînțelegere de familie” doar ca Mihai și mama lui să se simtă mai bine.
Câteva luni mai târziu am închiriat o garsonieră la zece minute de atelier.
Nu era mare.
Dar contractul era pe numele meu.
Cheile erau ale mele.
Într-o seară, după ce ultima clientă plecase, am rămas singură în atelier și m-am uitat la vechea mașină de cusut a mătușii Ileana.
Doina mă numise parazit.
Mihai crezuse că poate hotărî ce se întâmplă cu munca mea.
Iar Alina își alesese deja apartamentul pe care urma să-l cumpere din banii obținuți din vânzarea atelierului meu.
Niciunul nu-l primise.
Atelierul era tot acolo.
Căsnicia mea, nu.
Iar Mihai rămăsese în apartamentul mamei lui, după ce alesese să-i apere planul până în momentul în care eu am ales să plec.
Pentru mine, aceea a fost consecința clară.
Am pierdut casa în care locuisem șase ani.
El și-a pierdut soția.
Iar atelierul mătușii mele a rămas exact acolo unde trebuia să fie:
pe numele meu.