Bărbatul a încercat să zâmbească.
— Doamnă Marinescu, cred că există o neînțelegere.
Elena nu i-a răspuns.
Ținea telefonul în mână, iar degetul îi stătea deasupra ecranului.
— Nu cred.
Femeia a făcut un pas spre ușă.
Azorel și-a ridicat capul.
Nu a lătrat.
Doar a privit-o.
Femeia s-a oprit imediat.
— Ce ați făcut cu telefonul? a întrebat bărbatul.
— Am apăsat pe un singur buton înainte să vă deschid.
— Ce buton?
Elena a zâmbit.
— Cel care înregistrează tot ce se întâmplă în casa mea.
Cei doi au amuțit.
Elena a continuat calm:
— Am și camere de supraveghere. În sufragerie, pe hol și la intrare.
Bărbatul a privit instinctiv spre tavan.
— Nu se poate…
— Ba se poate.
Elena a ridicat telefonul.
— Și conversația noastră este înregistrată.
Femeia a încercat să râdă.
— Doamnă, noi chiar suntem de la…
— Spuneți-mi atunci numele instituției.
— Serviciul de asistență pentru pensionari.
— Numele exact?
Femeia a ezitat.
— Ei bine…
— Adresa sediului?
Tăcere.
— Numărul de telefon?
Din nou, tăcere.
Elena a dat încet din cap.
— Exact.
Bărbatul și-a schimbat brusc tonul.
— Doamnă, nu vrem probleme.
— Nici eu.
A făcut o pauză.
— De aceea vreau să plecați.
Bărbatul a făcut un pas spre ușă.
Azorel s-a ridicat.
Cei doi au înghețat.
Elena a spus liniștit:
— Azorel, stai.
Câinele s-a așezat imediat.
Apoi bătrâna a arătat spre ușă.
— Acum puteți pleca.
Femeia a deschis ușa.
Dar înainte să iasă, Elena a spus:
— Apropo…
Amândoi s-au întors.
— Bonurile de farmacie despre care m-ați întrebat?
Elena a zâmbit.
— Nu există.
Bărbatul a înțeles atunci.
— Ne-ați întins o capcană.
— Nu.
Elena și-a îndreptat spatele.
— Voi v-ați întins singuri capcana.
Cei doi au ieșit repede din curte.
Au mers aproape o sută de metri fără să spună nimic.
Apoi femeia a izbucnit:
— Ți-am spus că ceva nu e în regulă!
— De unde să știu că are camere?
— Ai văzut cum vorbea? Nu era deloc speriată.
Bărbatul s-a oprit.
— Crezi că a sunat la poliție?
Femeia a privit înapoi spre casă.
— Dacă a făcut-o, suntem terminați.
În acel moment, telefonul bărbatului a vibrat.
Un mesaj.
„Rămâneți unde sunteți. Un echipaj este pe drum.”
Fața lui a devenit albă.
— Ce ai primit?
El i-a arătat telefonul.
— Cum a făcut rost de numărul nostru?
Femeia n-a mai spus nimic.
În casă, Elena stătea liniștită în fotoliu.
Azorel își pusese capul pe genunchii ei.
Telefonul a sunat.
— Da?
— Doamnă Marinescu, sunt inspectorul Popescu. Echipajul nostru este în drum spre dumneavoastră. Ați procedat foarte bine.
Elena a zâmbit.
— Eu doar am vrut să mă asigur că nu mai păcălesc pe nimeni.
— Ați făcut mai mult decât atât. Din ce ne-ați descris, este posibil să fie vorba despre aceeași pereche care a fost reclamată în ultimele săptămâni.
Elena a privit spre ușă.
— Atunci sper să-i prindeți.
— Avem deja imagini de la camerele dumneavoastră. Sunt foarte clare.
Elena a închis telefonul.
Apoi a mângâiat câinele.
— Bravo, Azorel.
Câinele a ridicat capul.
— Și tu ai fost cuminte.
După aproape douăzeci de minute, polițiștii au ajuns.
Elena le-a povestit totul.
Le-a arătat înregistrarea.
Au verificat documentele false.
Au analizat imaginile.
Apoi unul dintre polițiști a întrebat:
— Doamnă Marinescu, cum v-ați dat seama din primele minute?
Elena a zâmbit.
— Pentru că oamenii care vin să ajute nu întreabă mai întâi dacă locuiești singur.
Polițistul a rămas câteva secunde fără replică.
— Aveți dreptate.
Elena a privit pe fereastră.
— La 90 de ani am învățat că un om poate merge încet fără să gândească încet.
Câteva zile mai târziu, Elena a primit un telefon.
Era inspectorul Popescu.
— Doamnă Marinescu, am o veste.
— I-au prins?
— Da.
Elena a zâmbit.
— Și?
— În urma probelor găsite și a imaginilor dumneavoastră, au fost identificați și în legătură cu alte cazuri.
Elena a închis ochii pentru o clipă.
Vecina ei.
Alți pensionari.
Oameni care probabil deschiseseră ușa cu încredere și rămăseseră fără economii.
— Bine, a spus ea.
— Doamnă Marinescu?
— Da?
— Știți ce au spus când au văzut imaginile cu Azorel?
Elena a început să râdă.
— Ce?
— Că n-au mai întâlnit niciodată o „victimă” care să-i aștepte cu un câine, camere de supraveghere și dovezi pregătite.
Elena a râs și mai tare.
— Nici eu n-am mai întâlnit asemenea musafiri.
În aceeași seară, nepoata ei a venit să o viziteze.
— Bunico, am auzit ce s-a întâmplat!
— Nu s-a întâmplat nimic.
— Cum să nu? Ai avut doi escroci în casă!
Elena a ridicat din umeri.
— Au intrat doi străini.
Apoi a privit spre Azorel.
— Au ieșit doi străini.
Nepoata a izbucnit în râs.
— Bunico, ești incredibilă.
Elena a zâmbit.
— Nu, draga mea.
A privit pe fereastră, apoi a adăugat:
— Doar pentru că sunt bătrână nu înseamnă că am uitat să fiu atentă.
Azorel s-a ridicat și s-a așezat lângă ea.
Elena l-a mângâiat pe cap.
— Nu vârsta ne face neputincioși.
A făcut o pauză.
— Ci momentul în care încetăm să mai fim atenți.
Și poate că aceea a fost cea mai importantă lecție din toată povestea.
Escrocii veniseră convinși că găsiseră victima perfectă.
Dar Elena nu fusese niciodată victima.
Fusese doar femeia care le-a deschis ușa ca să le arate că au ales casa greșită.