Bărbatul era domnul Radu Ionescu.
Avocat.
Și, mai important, omul care îi pregătise mamei actele după moartea tatălui meu.
Laura îl cunoștea.
Cu un an înainte, îl întâlnise la o discuție despre succesiune și petrecuse aproape o oră întrebându-l ce se întâmplă cu bunurile unei persoane dacă aceasta moare fără testament.
— Bună seara, Laura, spuse el calm.
Laura își lăsă geanta lângă scaun.
— Ce caută el aici?
Fratele meu, Mihai, se uită nedumerit de la ea la mine.
— Vă cunoașteți?
— Puțin, răspunse avocatul.
Am pus mâncarea pe masă și m-am așezat.
Mama era lângă mine. Îi spusesem doar că vreau să rezolvăm situația cu banii. Nu-i explicasem tot planul pentru că știam că m-ar fi rugat să renunț.
— Înainte să mâncăm, am spus, avem o problemă de familie de rezolvat.
Laura a râs scurt.
— Serios? Ai adus avocat la cină pentru cinci mii de dolari?
— Nu. Pentru 5.000 de dolari ai mamei.
— Este același lucru.
— Nu, Laura. Tocmai asta nu înțelegi.
Mama mi-a atins brațul.
— Lasă, dragă. Nu vreau ceartă.
Laura a zâmbit imediat.
Știa că mama avea să spună asta.
Probabil se bazase pe bunătatea ei încă din prima zi.
— Vedeți? spuse ea. Mama nici măcar nu face o problemă din asta.
Atunci domnul Ionescu și-a deschis mapa.
— Doamnă, aveți cumva mesajele în care i-ați cerut doamnei Elena banii?
Laura nu mai zâmbea.
— Poftim?
Mama avea mesajele.
„Am nevoie urgent de 5.000.”
„Îți promit că încep să ți-i dau înapoi luna viitoare.”
„Te rog să nu-i spui lui Mihai. Mi-e rușine.”
Domnul Ionescu pusese mesajele în ordine, împreună cu extrasul bancar care demonstra transferul.
Mihai le citea acum pentru prima dată.
Cu fiecare mesaj, expresia lui devenea mai întunecată.
— Mi-ai spus că reparația mașinii a fost plătită din bonusul tău, spuse el.
Laura își încrucișă brațele.
— Pentru că știam că o să reacționezi exact așa.
— Ai luat toate economiile mamei fără să-mi spui?
— Le-am împrumutat!
— Atunci de ce nu le-ai dat înapoi?
Laura se întoarse spre mine.
— Pentru că n-am avut de unde!
Am scos telefonul.
— Interesant.
Am citit câteva lucruri pe care ea însăși le postase public în ultimele luni.
Un weekend la un hotel de lux.
O geantă de designer.
Un telefon nou.
Două perechi de pantofi care costaseră împreună aproape cât pensia mamei pe câteva luni.
— Astea de unde au fost plătite?
— Nu este treaba ta!
— Corect. La fel cum nu este treaba ta să decizi dacă o femeie de 70 de ani „merită” să-și păstreze propriile economii.
Mama privea în jos.
Atunci am spus motivul pentru care pornise totul.
— Frigiderul mamei s-a stricat.
Mihai s-a întors imediat spre ea.
— Mamă, de ce nu m-ai sunat?
— Nu voiam să vă deranjez.
— Și n-ai bani pentru altul pentru că Laura îi are?
Mama nu răspunse.
Nici nu trebuia.
Mihai se ridică de la masă.
— Laura, vreau să-i dai banii înapoi.
— Și de unde vrei să scot eu acum cinci mii?
— Nu știu. Din aceeași parte din care ai scos bani pentru geanta pe care o ai lângă scaun.
Laura se ridică și ea.
— Nu-mi vinzi tu lucrurile!
— N-am spus asta. Am spus că îți plătești datoria.
Domnul Ionescu interveni calm:
— Tocmai de aceea sunt aici. Nu este nevoie să se certe nimeni. Putem redacta chiar în această seară o recunoaștere a datoriei și un calendar de rambursare.
Laura îl privi furioasă.
— Și dacă nu semnez?
Avocatul închise mapa.
— Atunci doamna Elena poate decide dacă dorește să încerce recuperarea banilor prin mijloace legale, folosind transferul și conversațiile ca probe.
Camera deveni complet tăcută.
Laura se uită la mama.
— Chiar ai face asta?
Mama ridică încet privirea.
Pentru prima dată în seara aceea, vocea ei nu mai era timidă.
— Eu ți-am dat banii pentru că mi-ai spus că îi vei returna.
Laura deschise gura.
Mama continuă:
— Nu ți i-am dăruit.
Asta a fost tot.
Dar pentru Laura, cred că acele șase cuvinte au durut mai tare decât tot ce spusesem eu.
A semnat.
S-a stabilit o primă plată consistentă, urmată de rate lunare până la achitarea integrală.
Dar surpriza cea mai mare a venit după cină.
Mihai m-a tras deoparte.
— Cât costă frigiderul?
— Lasă, îl cumpăr eu.
— Nu.
În dimineața următoare, el a dus-o pe mama la magazin și i-a cumpărat unul nou din banii lui.
Laura a fost nevoită să-și vândă geanta de designer și câteva lucruri pe care le cumpărase în ultimele luni pentru a acoperi prima parte din datorie.
În mai puțin de cinci luni, mama și-a recuperat toți banii.
Dar ceva mai important s-a schimbat.
Mama a încetat să mai împrumute bani fără acte.
Mihai a început să-i verifice mai des frigiderul, facturile și lucrurile de care avea nevoie — nu contul bancar.
Iar Laura?
Nu a mai cerut niciodată bani de la mama.
Câteva luni mai târziu, eram din nou în bucătăria mamei când a deschis frigiderul nou și a scos două felii de tort.
— Știi, mi-a spus zâmbind, mi-a părut rău că ai făcut atâta scandal atunci.
— Știu.
Mi-a pus farfuria în față.
— Acum nu-mi mai pare.
Apoi a deschis sertarul de lângă masă și mi-a arătat un dosar.
Înăuntru erau extrasele ei bancare, actele și un carnețel pe care scrisese mare:
BANII MEI. DECIZIA MEA.
Am început amândouă să râdem.
Pentru că, până la urmă, Laura avusese dreptate într-o singură privință.
Mama era pensionară.
Muncise o viață întreagă.
Și tocmai de aceea nimeni altcineva nu avea dreptul să decidă ce merita să facă cu banii ei.