După câteva secunde s-a auzit un strigăt:
— Ana! Ce s-a întâmplat aici?!
Elena și Alina au apărut imediat în prag.
Pe masă nu era niciun mic dejun.
În locul lui se aflau trei plicuri albe, fiecare cu un nume scris pe el.
Lângă ele era o coală mare, împărțită în coloane.
Apă.
Curent.
Gaz.
Internet.
Mâncare.
Produse de curățenie.
Total.
Mihai ridică unul dintre plicuri.
— Ce înseamnă asta?
Am sorbit liniștită din cafea.
— Începând de astăzi economisim.
Exact cum mi-ați recomandat.
Elena se încruntă.
— Nu înțeleg.
Am împins tabelul spre ea.
— În ultimele șase luni am notat fiecare cheltuială din casă.
Am calculat consumul fiecăruia, atât cât a fost posibil.
Apa folosită.
Curentul.
Gazul.
Internetul.
Mâncarea.
Și am împărțit costurile.
Alina a desfăcut plicul ei.
Fața i s-a schimbat imediat.
— Opt sute șaizeci de lei?!
— Este partea ta pe luna aceasta.
— Dar eu nu am serviciu!
— Tocmai de aceea este momentul să-ți cauți unul.
Mihai își răsfoia foaia.
— Șapte sute nouăzeci?
— Tu faci cele mai multe ture de noapte și televizorul rămâne pornit ore întregi. Consumul apare pe factură, nu în povești.
Elena a ridicat vocea.
— Îți ceri bani de la familie?
— Nu.
Îmi cer contribuția de la trei adulți care locuiesc în apartamentul meu.
S-a lăsat liniștea.
Alina a fost prima care a izbucnit.
— Refuz să plătesc!
Am dat din cap.
— Este dreptul tău.
Ea a zâmbit triumfătoare.
— Atunci s-a terminat discuția.
— Nu chiar.
M-am ridicat și am adus încă un dosar.
L-am pus pe masă.
— Ce mai este și asta? întrebă Mihai.
— Varianta a doua.
Am scos trei documente.
Primul era extrasul de carte funciară.
L-am așezat în fața lor.
— Apartamentul este proprietatea mea exclusivă.
Toți trei au tăcut.
Știau deja asta.
Am scos al doilea document.
— Acesta este un model de convenție prin care fiecare contribuie lunar la cheltuielile casei.
Elena a râs ironic.
— Crezi că o să semnăm?
— Nu.
Am scos și ultima hârtie.
— Tocmai de aceea există și varianta a treia.
Mihai a citit primul rând.
Chipul i s-a albit.
— Notificare de încetare a dreptului de folosință…
Alina s-a apropiat speriată.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că, dacă nu vreți să contribuiți și nu acceptați reguli normale de conviețuire, va trebui să vă găsiți altă locuință.
Elena s-a ridicat brusc.
— Ai înnebunit!
Ne dai afară?
Am privit-o calm.
— Nu.
Vă ofer posibilitatea de a alege.
Să contribuiți.
Sau să locuiți în altă parte.
Mihai și-a trecut mâna prin păr.
Pentru prima dată după mult timp nu și-a mai privit telefonul.
S-a uitat direct la mine.
— De când pregătești toate astea?
— Din ziua în care mi-ai spus că un cadou pentru sora ta este o cheltuială inutilă, dar faptul că ea locuiește gratuit aici de trei ani este perfect normal.
Nu a răspuns.
Alina s-a așezat încet pe un scaun.
— Eu… chiar nu mi-am dat seama.
— Ba da.
Doar că era mai comod să nu te gândești.
Elena încă încerca să protesteze.
— În familia noastră nu s-a făcut niciodată așa ceva!
Am zâmbit.
— Nici în familia mea nu s-a întâmplat vreodată ca trei adulți sănătoși să trăiască pe banii unui singur om și, în același timp, să-i explice cum să economisească.
De data aceasta, nici Elena n-a mai găsit un răspuns.
Două zile mai târziu, Alina pleca la primul interviu din ultimii trei ani.
O săptămână mai târziu, Mihai mi-a întins jumătate din banii pentru cheltuieli fără să-i cer.
— Ai avut dreptate, a spus încet. M-am obișnuit prea mult să lași totul pe umerii tăi.
Peste încă o lună, Elena și-a găsit o garsonieră aproape de sora ei și a decis să se mute.
Înainte să plece, s-a oprit în bucătărie.
S-a uitat la frigider, apoi la mine.
— Știi… am vrut doar să vă fie bine.
Am închis ușa frigiderului și i-am răspuns liniștită:
— Dacă voiai să ne fie bine, mă învățai să economisesc bani. Nu să economisesc respectul față de mine.
A plecat fără să mai spună nimic.
În seara aceea, am pus din nou pe masă șunca aceea premium pe care o criticase atât de mult.
Mihai și-a făcut singur un sandviș.
A gustat, a zâmbit și a spus:
— Acum înțeleg de ce nu cumpărai mezelul acela ieftin.
Am râs.
— Vezi? Uneori cea mai bună economie este să nu mai plătești pentru oamenii care nu apreciază nimic.
De atunci, în casa mea nu s-a mai discutat niciodată despre cum ar trebui să-mi cheltuiesc salariul.
Pentru că, în sfârșit, fiecare începuse să-l cheltuiască pe al lui.