În seara aceea am încercat încă o dată.
Am sunat-o pe sora mea.
— Geta… mâine mă externează. Doctorul spune că nu am voie să ridic greutăți și îmi este greu să merg singură până la gară. Poate vine Marius să mă ia…
La capătul firului s-a lăsat câteva secunde de liniște.
— Vai, Cornelia… chiar mâine? Eu îl duc pe cel mic la dentist, iar Marius e plecat cu marfă. Descurcă-te cumva. Important e că ai scăpat cu bine.
Am închis fără să mai spun nimic.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Mă gândeam la toate dățile în care sărisem eu pentru ei.
La banii împrumutați.
La mama pe care o îngrijisem ani întregi.
La toate promisiunile că „vom fi mereu unul pentru altul”.
A doua zi mi-am strâns lucrurile încet.
Fiecare mișcare mă durea.
Am semnat actele de externare și am ieșit din spital cu sacoșa într-o mână și dosarul medical în cealaltă.
Când am ajuns în fața ușii, m-am oprit.
Lângă trotuar era o Dacie albastră, veche, cu motorul pornit.
La volan stătea un bărbat pe care nu-l cunoșteam.
Iar lângă mașină era doamna Lucia.
Ținea în brațe o pătură împăturită și un termos.
M-a văzut și a zâmbit.
— Hai, Cornelia. Mergem acasă.
Am rămas nemișcată.
— Dar… cine…
— Fiul meu, mi-a răspuns ea. Și-a luat liber câteva ore de la serviciu. N-aveai cum să pleci singură.
În clipa aceea am simțit că mi se taie picioarele.
Nu de la operație.
De la emoție.
Pe tot drumul până acasă m-a întrebat din cinci în cinci minute dacă mă doare.
Mi-a pus pătura peste genunchi.
Mi-a turnat ceai cald în capacul termosului.
Vorbea despre lucruri mărunte, doar ca să-mi distragă atenția.
Frații mei nu mă întrebaseră nici măcar o dată dacă mă simt bine.
Doamna Lucia o făcea la fiecare câteva minute.
Ajunși acasă, nu s-a grăbit să plece.
Mi-a făcut patul.
Mi-a pus caserole cu mâncare în frigider.
Pe fiecare lipise câte un bilețel.
„Prânz.”
„Cină.”
„Încălzește puțin.”
Înainte să iasă pe ușă mi-a pus în palmă o hârtie.
— Numărul meu. Dacă ai nevoie de orice, mă suni. La orice oră.
În zilele următoare priveam mereu telefonul.
Așteptam un mesaj.
Un apel.
Orice.
Nimic.
Până într-o seară.
A sunat Geta.
Am răspuns imediat.
Credeam că, în sfârșit, voia să afle cum mă simt.
— Cornelia… voiam să te întreb ceva.
La Marius s-a stricat frigiderul.
Nu poți să-i împrumuți niște bani?
Am închis ochii.
Și, pentru prima dată în viața mea, n-am mai căutat scuze pentru ei.
— Geta… am stat nouă zile singură în spital.
Niciunul dintre voi nu m-a întrebat dacă mai trăiesc.
Iar primul lucru pentru care mă suni este un frigider.
La capătul firului s-a făcut liniște.
A bâiguit câteva cuvinte.
Apoi a închis.
Frigiderul nu l-am plătit.
Și, surprinzător, n-am simțit nicio vină.
Doar liniște.
Au trecut lunile.
M-am refăcut.
Iar doamna Lucia a rămas în viața mea.
Bem cafeaua împreună.
Îi duc cumpărăturile când o dor genunchii.
Ea îmi face plăcintă cu mere și mă ceartă dacă uit să-mi iau medicamentele.
Fiul ei îmi schimbă becurile și mă întreabă mereu dacă am nevoie de ceva.
De sărbători stăm la aceeași masă.
Cu frații mei ne mai vedem din când în când.
Ne salutăm.
Dar nu mai aștept nimic.
Am înțeles că legăturile de sânge nu garantează iubirea.
Uneori, adevărata familie apare atunci când te aștepți mai puțin.
Poate veni cu o sacoșă de plasă, un borcan cu supă caldă și o inimă atât de mare, încât vindecă răni pe care nici medicii nu le pot vedea.