Am lăsat geaca să cadă pe un scaun și m-am apropiat de ea.
— Bunico…
A ridicat încet privirea.
Pentru câteva clipe a rămas nemișcată, de parcă nu era sigură că mă vede cu adevărat.
Apoi s-a ridicat și mi-a cuprins obrajii în palme.
— Ai venit, maică…
N-am mai putut răspunde.
Am îmbrățișat-o strâns.
Simțeam cât de tare îi tremurau mâinile.
— Iartă-mă.
A zâmbit printre lacrimi.
— Hai… stai la masă. Se răcește tot.
M-am uitat din nou la cele douăsprezece farfurii.
— De ce ai pus masa pentru toți, dacă știai că nu mai vine nimeni?
Bunica și-a netezit încet fața de masă.
A trecut cu palma peste fiecare șervețel împăturit.
Apoi a spus încet:
— Pentru că, dacă puneam doar două farfurii… însemna că am renunțat eu prima.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Am gătit trei zile, nu fiindcă îmi era foame.
Am gătit fiindcă voiam să cred că încă mai suntem o familie.
M-am uitat la telefonul de lângă farfuria ei.
Era așezat cu ecranul în sus.
— Ai așteptat să sune?
A dat din cap.
— De fiecare dată când auzeam o mașină pe uliță, mă gândeam că poate s-a răzgândit cineva.
Am închis ochii.
Toate scuzele din grupul familiei mi-au revenit în minte.
„Poate la vară…”
„Nu putem anul acesta…”
„E prea mult drum…”
Fiecare crezuse că lipsa lui nu contează.
Dar, puse laolaltă, toate scuzele o lăsaseră pe bunica singură la o masă pentru doisprezece oameni.
Am luat telefonul.
Am deschis grupul familiei.
Nu am scris niciun reproș.
Am făcut doar o filmare.
Am trecut încet cu camera peste masa întinsă.
Peste cele zece farfurii neatinse.
Peste cozonacii întregi.
Peste ouăle roșii.
Iar la final am oprit imaginea pe bunica, care încerca să zâmbească printre lacrimi.
Am trimis filmarea.
Fără niciun cuvânt.
Câteva minute nu a răspuns nimeni.
Apoi au început să apară mesajele.
„Iartă-ne…”
„Venim mâine.”
„Am greșit.”
Unchiul Mihai m-a sunat.
Avea glasul înecat.
— Spune-i mamei că venim toți. De data asta chiar venim.
Nu i-am spus bunicii nimic.
Am vrut să fie o surpriză.
În dimineața următoare, pe uliță s-a auzit o mașină.
Bunica s-a uitat pe geam, așa cum făcuse toată ziua precedentă.
Numai că de data aceasta mașina s-a oprit la poartă.
Au coborât verii mei.
Apoi mătușa Viorica.
Apoi unchiul Mihai.
În câteva minute, curtea s-a umplut de copii, de râsete și de glasuri.
Bunica a ieșit în prag cu mâinile la gură.
Plângea din nou.
Dar de data aceasta erau lacrimi de bucurie.
Am întins din nou fața de masă.
Am adus și masa din bucătărie.
Exact cum făcea bunicul în fiecare an.
Și, culmea, nici acum n-au ajuns scaunele.
Copiii au desfăcut șervețelele împăturite în evantai.
Bunica i-a certat râzând.
La fel cum ne certa și pe noi odinioară.
Înainte să plec spre București, m-a oprit la poartă.
Mi-a pus în brațe un cozonac.
Am râs.
— Bunico, acum chiar nu mai poți să mă păcălești cu povestea asta.
Mi-a mângâiat obrazul.
— Nu te păcălesc, maică.
Cât timp mai am pentru cine să pun un cozonac deoparte…
Știu că o să vă întoarceți.
Din anul acela, n-am mai lipsit niciodată de la masa de Paște.
Iar de fiecare dată când o văd numărând farfuriile, îmi amintesc că cea mai grea singurătate nu este lipsa oamenilor dintr-o casă.
Este să continui să-i aștepți, deși în fiecare an îți spun că „la vară sigur”.