Partea 2
Când am deschis ușa sufrageriei, reacția lor a fost exact cea la care mă așteptam.
Încăperea era aproape goală.
Canapeaua dispăruse.
Televizorul nu mai era pe perete.
Masa și aproape tot mobilierul dispăruseră, iar în mijlocul camerei rămăseseră doar câteva cutii și piesele pe care le dețineam încă dinaintea căsătoriei.
Grigore s-a uitat nedumerit în jur.
— Ce s-a întâmplat aici? Unde sunt toate lucrurile?
L-am privit calm.
— Au fost mutate.
Carla a izbucnit imediat.
— Nu aveai voie să faci asta!
Am deschis dosarul pe care îl pregătisem din timp și l-am așezat pe masă.
— Ba da, aveam tot dreptul.
După ce am observat cât de interesați deveniseră de economiile Ștefaniei, am apelat la un avocat și am verificat fiecare act.
Casa fusese cumpărată cu mulți ani înainte de căsătorie și figura exclusiv pe numele meu.
În plus, cea mai mare parte a mobilierului, electrocasnicelor și bunurilor de valoare fusese achiziționată din economiile mele personale.
Din acest motiv le mutasem într-un spațiu de depozitare, unde erau în siguranță până la finalizarea divorțului.
Grigore și-a pierdut cumpătul.
— Și noi ce facem acum? Unde locuim?
Nu mi-am schimbat tonul.
— Poate într-unul dintre hotelurile luxoase pe care le afișați cu atâta mândrie pe rețelele de socializare.
Carla a făcut un pas înainte.
— Chem poliția!
Am zâmbit fără urmă de teamă.
— Sigur. Dar poate le explicați și motivul pentru care ați retras bani din contul deschis exclusiv pentru studiile unui copil.
În aceeași clipă, expresia lui Grigore s-a schimbat.
— Elena… putem discuta…
L-am întrerupt.
— Nu. De data aceasta vorbești doar după ce asculți.
Am întins extrasul de cont.
Pe fiecare pagină apăreau retragerile, transferurile și plățile făcute pentru vacanțe, bilete de avion și hoteluri.
Apoi am scos încă un dosar.
— Cererea de divorț este deja înregistrată.
Mai mult, instanța a aprobat măsuri prin care niciun bun comun nu poate fi vândut sau ascuns până la terminarea procesului.
Carla a rămas fără replică.
— Chiar vrei să ne lași fără nimic?
Am privit-o drept în ochi.
— Nu vreau răzbunare. Vreau doar ca fiica mea să primească înapoi ceea ce i-a fost luat.
În acel moment, Ștefania a coborât scările.
Ținea un plic alb în mâini și părea mai sigură pe ea decât o văzusem vreodată.
I-am făcut semn să vorbească.
S-a întors către tatăl ei.
— Am fost acceptată cu bursă aproape integrală la universitate.
Grigore a rămas nemișcat.
— Cum adică?
— Rezultatele mele au fost suficiente pentru a primi finanțare aproape completă.
Carla a încercat să zâmbească.
— Atunci vezi? Totul s-a rezolvat.
Ștefania a clătinat încet din cap.
— Nu, nu s-a rezolvat.
A făcut o scurtă pauză.
— Banii pe care i-ați luat nu reprezentau doar taxele facultății. Erau dovada că părinții mei aveau încredere în viitorul meu.
S-a uitat spre mine.
— Mama a avut încredere în mine până la capăt.
Apoi și-a întors privirea către Grigore.
— Tu ai ales altceva.
Pentru prima dată, tatăl ei nu a mai găsit niciun argument.
Procesul s-a încheiat câteva luni mai târziu.
Judecătorul a decis că Grigore trebuia să restituie integral suma retrasă din fondul destinat studiilor Ștefaniei, împreună cu dobânzile și toate cheltuielile de judecată.
Carla și fiul ei s-au mutat într-un apartament închiriat, iar casa a rămas în proprietatea mea.
În toamnă, am condus-o pe Ștefania în prima zi de facultate.
Înainte să coboare din mașină, mi-a prins mâna și a zâmbit.
— Mamă…
— Da?
— Îți mulțumesc că ai luptat pentru mine atunci când alții au considerat că visurile mele valorează mai puțin decât o vacanță.
Am îmbrățișat-o fără să spun nimic.
În clipa aceea am înțeles că un părinte nu lasă cea mai valoroasă moștenire prin bani, case sau bunuri materiale. Cea mai mare avere pe care o poate oferi copilului său este siguranța că va avea întotdeauna pe cineva care îi va apăra viitorul, chiar și atunci când toți ceilalți renunță.