În seara aceea, Bianca a venit acasă fără să anunțe.
Nu mai făcea asta des.
A intrat încet, și-a lăsat geanta pe scaun și a rămas în pragul camerei, ca și cum nu era sigură dacă are voie să fie acolo.
— Mamă… ai mâncat? a întrebat ea simplu.
Întrebarea aceea mică m-a surprins mai tare decât orice discuție grea pe care am avut-o în ultimele luni.
Am dat din cap.
— Da.
A făcut un pas înăuntru.
— Cătălin e la muncă. Am zis să vin puțin… dacă ești acasă.
Am închis televizorul fără să mă gândesc.
— Sunt acasă.
Tăcerea care a urmat nu mai era aceeași ca înainte. Nu mai avea colțuri ascuțite. Era doar… nesiguranță.
Bianca s-a așezat pe marginea canapelei și și-a pus mâinile pe burtă, un gest reflex, protector.
— Știi… a început ea încet, nu mai sunt supărată pe tine.
Am ridicat privirea.
— Nici eu pe tine, am spus sincer, deși cuvintele mi-au ieșit mai greu decât mă așteptam.
A zâmbit ușor.
— Doar că… am simțit că nu mă vezi.
Replica aceea m-a lovit mai tare decât orice reproș.
Pentru că era adevărat.
Am tăcut câteva secunde.
— Cred că… nu am știut cum, am spus în final.
Bianca a dat din cap.
— Nici eu nu am știut cum să-ți spun că sunt fericită fără să simt că te dezamăgesc.
Atunci mi s-a strâns gâtul.
Nu din durere.
Din înțelegere.
M-am ridicat și m-am așezat lângă ea pe canapea, fără să mai păstrez distanța aceea invizibilă care ne ținuse separate.
— Bianca… eu nu mai am putere să aleg viața pentru tine, am spus încet. Dar am încă putere să fiu în ea.
S-a întors spre mine.
Ochii ei s-au umplut imediat de lacrimi.
— Atunci rămâi.
Am dat din cap.
— Rămân.
În seara aceea nu am rezolvat tot.
Nu s-au șters greșelile. Nu s-au reparat toate rănile.
Dar, pentru prima dată după mult timp, nu am mai stat una în fața celeilalte ca două părți opuse ale unei vieți.
Ci ca mamă și fiică, încercând să învețe din nou cum se stă în aceeași poveste.