Zece minute mai târziu, am auzit zgomotul bagajului lui pe casa scării.
Nu ușa trântită m-a durut.
Nu pașii lui care se îndepărtau.
Ci faptul că, pentru prima dată după mult timp, apartamentul meu părea din nou al meu.
Am rămas în mijlocul sufrageriei și m-am uitat în jur. Farfuriile murdare. Paharele pe jumătate pline. Scaunul pe care stătuse el, relaxat, spunându-le altora cât de „norocos” era că mă avea.
Norocos.
Am zâmbit amar.
Oamenii confundă uneori bunătatea cu slăbiciunea. Confundă răbdarea cu permisiunea. Iar eu îi dădusem lui Sebastian atât de mult spațiu, încât ajunsese să creadă că locul lui era acolo.
Că eu eram acolo.
Că voi fi mereu acolo.
Telefonul a vibrat pe masă.
Un mesaj de la el.
„Ai exagerat. Nu era cazul să faci o scenă în fața băieților.”
Am privit ecranul câteva secunde.
Apoi a venit al doilea.
„Unde vrei să mă duc acum?”
Am închis ochii.
Asta era partea care mă uimea cel mai tare.
Nu mă întrebase dacă m-a rănit.
Nu mă întrebase de ce am ajuns în punctul acela.
Nu spusese: „Îmi pare rău.”
Singura lui grijă era unde va dormi.
Am lăsat telefonul jos.
În noaptea aceea nu am plâns. Spre surprinderea mea, nu am simțit nici furie.
Am simțit liniște.
Pentru că adevărul este că despărțirile nu încep când cineva pleacă pe ușă.
Încep cu mult înainte.
Încep atunci când cineva te face să te simți singur, deși doarme lângă tine.
Încep atunci când trebuie să explici de ce meriți respect.
Încep atunci când ajungi să te întrebi dacă ceri prea mult doar pentru că vrei să fii apreciat.
A doua zi dimineață, la ora șapte, cineva a bătut la ușă.
Am crezut că este Sebastian.
Dar când am deschis, în fața mea stătea Toma, prietenul lui.
Avea o expresie ciudată.
— Andreea… trebuie să vorbesc cu tine.
M-am încruntat.
— Despre ce?
A coborât privirea.
— Despre aseară.
Am rămas tăcută.
— Sebastian le-a spus tuturor că tu ești problema. Că ești prea rece, prea independentă, că nu îl lași să fie bărbat în casa ta.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Exact cum mă așteptam.
Dar apoi Toma a scos telefonul.
— Numai că… înainte să plecăm, Denis a auzit ceva.
Mi-a arătat ecranul.
Era o conversație.
A lui Sebastian.
Cu cineva.
O femeie.
Mesajele erau clare.
„Mai am puțin și rezolv cu Andreea. După ce mă mut, pot să fiu liber.”
Am ridicat privirea.
— Ce înseamnă asta?
Toma a oftat.
— Înseamnă că nu era prima dată când vorbea despre plecare.
Am simțit ceva rece în piept.
Nu pentru că mă înșelase.
Ci pentru că, în timp ce eu găteam pentru prietenii lui, îi spălam hainele și încercam să construiesc o viață împreună…
El deja își făcea planul de ieșire.
Am închis ușa încet.
Și pentru prima dată nu m-am mai întrebat dacă am făcut alegerea corectă.
Pentru că uneori cea mai mare dovadă că ai ales bine este că persoana pierdută încearcă să te convingă că tu ai pierdut-o pe ea.
Două săptămâni mai târziu, Sebastian a venit din nou la ușa mea.
De data asta nu mai avea zâmbetul acela superior.
Avea flori în mână.
Și o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
Regret.
— Andreea… am greșit.
Am privit florile.
Apoi l-am privit pe el.
Și i-am spus ceva ce a înțeles abia atunci:
— Nu m-ai pierdut în ziua în care ți-am pus geanta la ușă, Sebastian.
Am făcut o pauză.
— M-ai pierdut în toate zilele în care ai crezut că nu voi avea curajul să o fac.
Și am închis ușa.
De data aceasta, fără să tremure mâna.