În noaptea aceea n-am închis un ochi. Am rămas pe marginea patului Deliei, ascultând-o cum adoarme cu obrazul lipit de pernă, iar în camera alăturată îl auzeam pe Andrei întorcându-se de pe o parte pe alta. Mă gândeam numai la întrebarea ei.
Cum să-i explic unui copil de zece ani că vina nu este niciodată a lui, ci uneori a oamenilor mari care uită ce contează cu adevărat? Când s-a luminat de ziuă, am aprins din nou focul, am pregătit mămăliga și cele două pachete pentru școală, dar pentru prima dată după mulți ani mâinile îmi tremurau.
După ce copiii au plecat, am rămas singur în curte să tai lemne. M-am aplecat după un butuc mai mare, iar când m-am ridicat, totul s-a învârtit cu mine. M-am sprijinit de gard și am simțit o sudoare rece pe șira spinării. N-a durat decât câteva clipe, însă în mintea mea s-a născut o frică pe care nu mai puteam s-o alung. Dacă într-o dimineață nu mă mai ridic din pat, cine îi mai așteaptă pe Andrei și pe Delia când se întorc de la școală?
A doua zi am luat autobuzul spre Vaslui și am intrat pentru prima dată la Direcția pentru Protecția Copilului. Am stat pe scaun cu căciula în mâini, convins că voi fi certat pentru că venisem atât de târziu. În schimb, doamna Larisa m-a ascultat până la capăt fără să mă întrerupă.
Când i-am povestit despre cei șase ani, despre diminețile cu focul aprins și despre întrebarea Deliei, mi-a spus liniștit: „Domnule Gheorghe, ați făcut mai mult decât fac unii părinți într-o viață. Acum trebuie doar să punem totul și în ordine, pe hârtie.”
Mi-a explicat că puteam cere tutela copiilor, ca să le pot reprezenta oficial interesele la școală, la doctor și oriunde era nevoie. Mi-a spus că putem stabili și o persoană de încredere care să-i preia dacă mie mi s-ar întâmpla ceva, astfel încât să nu ajungă niciodată într-un centru de plasament. Când am auzit asta, parcă s-a ridicat o piatră de pe pieptul meu. Am sunat-o chiar atunci pe Camelia, nepoata răposatei mele soții, iar ea nici nu m-a lăsat să termin întrebarea: „Nea Gheorghe, copiii aceia sunt și ai noștri. Facem toate actele.”
Peste o săptămână m-a chemat învățătoarea lui Andrei la școală. M-am speriat, crezând că băiatul făcuse vreo prostie. Femeia mi-a întins însă o foaie și mi-a spus că este compunerea lui la tema „Omul pe care îl admir cel mai mult”. Cu mâinile tremurânde am început să citesc. Scrisese despre un bătrân care se trezește la cinci dimineața, taie lemne cu palmele crăpate și pregătește două pachete pentru ca doi copii să plece curați la școală. Ultima propoziție m-a făcut să nu mai văd literele de lacrimi: „El nu ne-a lăsat niciodată. Când voi fi mare, o să-i tai eu lemnele.”
Din ziua aceea, Andrei s-a schimbat. Când venea de la școală, lăsa ghiozdanul și mă căuta prin curte. Îmi lua toporul din mână fără să-i spun nimic și îmi zâmbea.
— Lasă, bunicu… de-acum tai eu.
Într-o seară, în timp ce amestecam mămăliga pe plită, Delia a venit încet din spate și m-a îmbrățișat.
— Bunicule…
— Spune, tată.
— Eu nu mai vreau să sune mama.
Am rămas nemișcat.
— Pe tine te am. Tu ești și mama, și tata… și bunicul meu.
Am întors încet capul spre ei. Andrei zâmbea din pragul ușii, iar Delia își ținea obrazul lipit de spatele meu. Atunci le-am spus singurul lucru pe care sper să nu-l uite niciodată:
— Nu contează cine v-a lăsat, dragii mei. Contează cine a rămas.
Nu știu dacă fiica mea va mai suna vreodată. Poate că da. Poate că nu. Dar nu mai trăiesc așteptând telefonul acela.
În fiecare dimineață mă trezesc tot la cinci, aprind focul, pun mămăliga pe plită și pregătesc două pachete pentru școală.
Diferența este că acum dorm liniștit.
Nu pentru că viața a devenit mai ușoară.
Ci pentru că știu că, indiferent ce se va întâmpla cu mine, cei doi copii pe care i-am crescut cu toată inima nu vor mai rămâne niciodată singuri.