Ana simțea că nu mai are aer.
Încerca să zâmbească, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât aproape scăpă sticla de vin din mână.
Când Andrzej intră în sufragerie, avea același zâmbet calm pe care îl cunoștea de atâția ani.
În spatele lui se auzi soneria.
— Cred că au ajuns, spuse el liniștit.
— Cine?
— Vei vedea imediat.
Andrzej deschise ușa.
În prag se aflau doi bărbați îmbrăcați elegant și o femeie cu o servietă în mână.
— Bună seara, domnule Andrzej.
— Bună seara. Vă așteptam.
Ana îi privea fără să înțeleagă.
— Cine sunt?
Unul dintre bărbați răspunse politicos:
— Suntem notari. Domnul Andrzej ne-a rugat să fim martori la semnarea unor documente.
Inima Anei începu să bată și mai tare.
Documente?
Exact atunci își aminti conversația auzită la telefon.
„În seara asta se termină totul.”
Andrzej îi făcu semn să ia loc.
— Avem ceva important de discutat.
Ana rămase în picioare.
— Prefer să-mi spui acum ce se întâmplă.
El oftă.
— Bine.
Scoase din servietă un dosar gros.
— Casa aceasta este construită pe terenul moștenit de tine de la bunicii tăi.
— Știu.
— Iar în ultimul an am investit foarte mult în renovare.
Ana nu înțelegea unde vrea să ajungă.
Andrzej continuă:
— Vreau să semnezi un act prin care îmi cedezi jumătate din proprietate.
Ana îl privi fix.
— De ce?
— Pentru că este firesc.
— Tocmai astăzi?
El zâmbi.
— Astăzi este momentul perfect.
Ana își aminti din nou cuvintele lui.
„Nu bănuiește nimic.”
Atunci înțelese.
— Asta era?
Andrzej ridică din sprâncene.
— Ce vrei să spui?
— Telefonul.
Fața lui se schimbă pentru o fracțiune de secundă.
— Ai auzit?
— Tot.
În cameră se lăsă o liniște apăsătoare.
Notarii se priveau între ei, vizibil incomodați.
— Ai spus că din liceu m-ai făcut să cred tot ce ai vrut.
Și că în seara asta îți duci planul până la capăt.
Andrzej își încrucișă brațele.
— Dacă tot ai auzit…
Da.
Am spus asta.
Ana simțea că fiecare cuvânt îi sfâșie sufletul.
— De ce?
El se apropie încet.
— Pentru că tatăl tău avea singurul teren din zonă care urma să valoreze o avere.
Ana rămase fără glas.
— Când eram în liceu, tata a aflat că urma să se construiască autostrada și un parc industrial.
Mi-a spus.
Iar eu am înțeles imediat cât va valora proprietatea voastră peste ani.
Ana clătină încet din cap.
— Nu…
— Ba da.
M-am apropiat de tine pentru că știam că ești singura moștenitoare.
Camera părea să se învârtă.
— Toate vacanțele?
Toate aniversările?
Toți anii?
— Au fost reale într-un fel.
M-am obișnuit cu tine.
Dar scopul meu nu s-a schimbat niciodată.
Ana simți că i se înmoaie genunchii.
— De aceea ai amânat nunta?
— Evident.
Dacă ne căsătoream prea devreme, părinții tăi deveneau suspicioși.
Am așteptat.
Am avut răbdare.
Iar după ce ai moștenit totul…
era momentul potrivit.
Notarii deveniseră tot mai stânjeniți.
Femeia care îi însoțea închise discret dosarul.
— Domnule Andrzej, cred că ar fi mai bine să revenim altă dată.
— Nu.
Totul merge conform planului.
Ana izbucni într-un râs amar.
— Serios?
Chiar crezi că voi semna?
Andrzej o privi rece.
— După șaisprezece ani împreună?
Da.
Cred că vei face ce ai făcut mereu.
Vei avea încredere în mine.
Ana îl privi câteva secunde.
Apoi se îndreptă spre sertarul bufetului.
Scoase o mapă albastră.
O așeză pe masă.
— Eu cred că tu ai subestimat un lucru.
— Ce anume?
— Faptul că și eu pot pune întrebări.
Deschise mapa.
Înăuntru se aflau copii după extrase bancare, contracte și rapoarte.
Andrzej încremeni.
— Ce este asta?
— După ce am auzit conversația ta, n-am stat să plâng.
Am verificat tot.
În ultimele luni transferase sume importante din contul firmei comune într-un cont personal.
Folosise bani fără acordul ei.
Semnase documente discutabile.
Ana fotografiase deja toate actele și le trimisese avocatului ei.
— Cum…
— Ai uitat că eu țineam contabilitatea firmei.
Știam unde să caut.
Unul dintre notari își drese glasul.
— Domnule Andrzej, noi nu putem participa la semnarea unor acte dacă există suspiciuni privind consimțământul uneia dintre părți.
Celălalt își strânse documentele.
— Ne retragem.
În câteva clipe, cei trei au plecat.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, Andrzej părea nesigur.
— Ana…
— Nu.
Nu-mi mai spune pe nume.
Nu-l mai rosti ca și cum ar însemna ceva pentru tine.
El încercă să se apropie.
— Putem discuta.
— Despre ce?
Despre cei șaisprezece ani în care m-ai privit doar ca pe o investiție?
Despre fiecare „te iubesc” spus pentru că aveai nevoie să mai câștigi timp?
Andrzej tăcu.
Nu mai avea răspunsuri.
Divorțul a început câteva săptămâni mai târziu.
Ancheta financiară a scos la iveală și alte nereguli.
Instanța a constatat că încercase să obțină controlul asupra bunurilor prin inducerea în eroare a soției.
Procesul a durat aproape un an.
La final, Ana și-a păstrat proprietatea, iar Andrzej a fost obligat să răspundă pentru prejudiciile provocate firmei.
Într-o după-amiază de primăvară, Ana s-a întors pe terenul moștenit de la bunici.
Se așeză pe banca din grădină și privi casa în care crescuse.
Șaisprezece ani crezuse că cea mai mare realizare a vieții ei era relația cu Andrzej.
Acum înțelegea că cea mai mare realizare fusese faptul că găsise puterea să plece înainte ca el să-i ia și ultimul lucru pe care nu îl putea cumpăra niciun contract.
Demnitatea.
Iar de atunci, ori de câte ori cineva îi spunea că iubirea adevărată înseamnă încredere oarbă, Ana răspundea simplu:
— Nu. Iubirea adevărată nu se teme de adevăr. Doar minciuna are nevoie de ani întregi ca să se ascundă.