Am închis ochii o secundă.
Am ignorat râsetele, telefoanele ridicate, șoaptele. Pentru mine nu mai exista nimic în afară de motorul ăla.
L-am simțit.
Nu suna a mort. Sună a sufocat.
Am desfăcut încet un furtun, apoi altul. Mirosul mi-a confirmat ce bănuiam. Nu era electrică problema. Era aerul. Motorul nu respira cum trebuie.
— Două minute — a strigat cineva.
Am cerut o șurubelniță. Un mecanic a aruncat-o spre mine, ironic. Am deschis carcasa filtrului de aer. Înăuntru… un cuib vechi de șoareci, mizerie, resturi. Cineva schimbase senzori, calculatoare, pompe… dar nimeni nu se uitase la lucrurile simple.
— Fir-ar să fie… — am murmurat.
Am curățat rapid, cu mâna, cu cârpa. Am pus la loc.
— Un minut!
M-am urcat în cabină. Scaunul scârțâia. Am pus contactul.
Tăcere.
Am mai așteptat două secunde. Am apăsat din nou.
Motorul a tușit. O dată.
A doua oară, Colosul a prins viață.
Un urlet adânc a umplut hala. Vibrațiile au trecut prin podea, prin oameni, prin telefoane.
A fost liniște.
Apoi, haos.
— A PORNIT!
— Doamne…
— Nu se poate!
Am coborât încet din cabină. Mâinile îmi tremurau.
Domnul Ardelean era alb la față.
— Ce-ai făcut? — a întrebat, aproape șoptit.
— L-am lăsat să respire — i-am răspuns.
M-a privit lung. Apoi a întins mâna.
— De mâine începi. Salariu bun. Carte de muncă. Asigurare.
Am dat din cap. Nu puteam vorbi.
În seara aia, m-am dus acasă cu primul avans în buzunar. Am cumpărat inhalator pentru Alina. Și o pizza mare, că n-o mai mâncaserăm de luni de zile.
Când m-a întrebat ce s-a întâmplat la muncă, i-am zis simplu:
— Tata a ascultat un motor.
Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că viața, încet, începe să pornească din nou.